Ganduri dupa primul trimestru

Am stat destul de mult timp pana sa incep sa scriu postul asta, pentru ca nu stiam cum sa incep, asa ca am decis sa incep zicand ca nu stiu cum sa incep. Pe scurt, m-am gandit la multe lucruri in ultimele luni, dar nu pot sa zic ca exista un gand anume care s-a detasat de celelalte si care a ajuns sa ocupe un loc central in capul meu, deci pe undeva e ca si cum nu m-as fi gandit la nimic special. Nu intentionez sa ma intreb in niciun moment despre ce este normal si ce nu in perioada asta, sau in oricare alta, nu numai pentru ca am o mare problema cu notiunea de „normal” aplicata comportamentului uman, in sensul ca mi se pare una dintre cele mai parsive si malefice inventii omenesti, dar si pentru ca nu m-a interesat niciodata aspectul asta, deci nu o sa incep acum.

Nu-mi este teama ca o sa pierdem sarcina asta, desi asta este unul din cele mai teribile lucruri care ni se pot intampla in perioada asta. Cand zic „nu-mi este teama” nu vreau sa zic ca sunt increzator ca o sa fie bine, vreau doar sa spun ca ma straduiesc sa nu am o opinie in privinta asta. In primele 3 luni am incercat amandoi sa avem o atitudine din asta neutra, adica fara opinie, si chiar daca panicile ei mi s-au transmis si mie atunci cand au aparut, totusi pe ansamblu cred ca am reusit sa ramanem relativ sereni. Sigur, cu ecografii din 2 in 2 saptamani sau chiar mai frecvent, dar sereni. Nu ma gandesc ce s-ar intampla daca, stiu ca ar fi un dezastru, nu pentru mine ci pentru ea si deci pentru viata noastra ulterioara. In plus, una e sa pierzi o sarcina la 6 saptamani si alta e sa pierzi o sarcina avansata, dar asta am vrut, cu asta trebuie sa traim. Imi tot spun ca eu nu sunt superstitios, deci nu conteaza ce gandesc sau ce scriu aici, dar uite ca in momentul asta nu mai vreau sa scriu despre perspectiva asta pe care nici nu mai vreau s-o numesc.

La ecograf este foarte interesant si in general cumva ireal. Ma uit la ecranele alea si nu stiu cum ma face sa ma simt asta, inca mi se pare ca vad un documentar pe Discovery. De cateva zile ii ascultam inima acasa cu un aparat din ala si iarasi, desi bataia aia ritmica si rapida si viguroasa de animalut mic si jucaus este absolut fenomenala, totusi senzatia de ireal este inca acolo, este ca si cum ceea ce se intampla nu mi se intampla mie, eu sunt doar un observator exterior. Totusi, cand ii aud inima ma gandesc, bai baiete, acolo in burta este ceva viu si extraordinar de care esti direct raspunzator si responsabil si asta ma face sa am asa un fior. Tot fior am atunci cand ma loveste, din cand in cand, la metrou sau pe scaun la birou, revelatia ca o sa am un copil. Nu stiu sa explic foarte bine ce e asta, pot doar sa o compar cu anumite momente in care inteleg, foarte clar si foarte limpede si ca pe o realitate mai reala si mai cristalina decat orice am gandit sau simtit vreodata, faptul ca o sa mor. Mi se pare la fel de incredibil.

Am avut doua momente in care mi-au dat lacrimile la ecograf, unul foarte la inceput cand tot ce se vedea era doar un cerc cu un mic guguloi inauntru. Dar era un cerc perfect, bai nene. Am avut o strafulgerare, cum ca uite cat de perfect e cercul ala, zici ca l-am trasat eu cu compasul. Mi-a venit in cap filmul „Al cincilea element” si m-am gandit imediat ca acolo este, trebuie sa fie, „the supreme being”.

Al doilea moment in care am lacrimat a fost cand ni s-a spus ca este fata. Cred ca ala a fost momentul in care am inceput sa ne gandim un pic altfel la ea, adica de la un „it” a devenit o fiinta, aproape o persoana. Si pentru ca deja trecusem de primul trimestru, si pentru ca am vazut-o cat este de vioaie si cum misca din maini si din picioare, am inceput si noi sa fim asa, un pic mai convinsi si mai increzatori ca asta o sa se intample de-adevaratelea.

In continuare consider ca este un drept fundamental al unei femei sa decida sa faca un avort, dar in momentul asta, in ce ma priveste, dupa ce am vazut pestisorul ala cum se zbate acolo, asa ceva este de neconceput.

Nu am avut preferinte in legatura cu sexul copilului. In multele momente in care mi-am inchipuit in capul meu cum o sa ma joc eu cu copilul meu, cum o sa-i arat si cum o sa-l intreb lucruri, m-am gandit si la un baiat si la o fata, cred ca in aceeasi masura. Teoretic, as vrea sa am si o fata si un baiat, dar daca va fi sa primesc trei fete, de exemplu, sau doar una, o sa fie bun primit. Nu inteleg de ce nu as vrea sa stiu sexul copilului cat mai devreme, in definitiv este vorba de exact aceeasi surpriza, doar ca in loc sa fie o surpriza la nastere este o surpriza la ecograf.

Am citit Middlesex saptamanile trecute si acolo este vorba despre un/o hermafrodit, deci automat mi-au venit in cap tot felul de tampenii legate de faptul ca nu poti sa fii sigur ca o sa ai un copil normal sau nu (de data asta, normal se refera la anatomie, nu la comportament). Dublu test, triplu test etc, sunt teste care dau si rezultate fals pozitive si rezultate fals negative, deci nu ma pot bizui in niciun fel pe ele. Stiu de asemenea ca doctorii nu observa intotdeauna la ecograf daca ceva e in neregula, avem exemple dureroase in sensul asta, deci nu poti fi niciodata sigur ca o sa ai un copil normal chiar daca tu crezi ca ai vazut clar pe ecran ca are 4 membre, fiecare cu cate 5 degete. Dar la fel, nu poti fi sigur nici ca nu o sa faca vreo boala groaznica dupa ce se naste sau ca nu o sa dea o masina peste el si o sa ti-l omoare, deci iarasi, sunt lucruri independente de controlul meu si nu are sens sa-mi fac griji in legatura cu asta. Important este ca in momentul asta eu sa fac tot ce se poate face asa incat sa nu ne scape ceva si sa nu fim neglijenti, in rest ce-o fi o fi, cu universul nu ma pot lupta.

A fost nasol cand m-am imbolnavit de viroza si la scurt timp i-am dat-o si Ioanei. A fost un prim gust despre ce inseamna sa te simti complet neputincios. Ea nu poate lua niciun medicament, eu nu pot face nimic altceva decat sa ma uit la ea cum sufera si sa-i fac un ceai sau sa ma scol noaptea din 2 in 2 ore sa-i iau temperatura.

Uneori as vrea sa fiu eu insarcinat si sa-mi fie mie rau si sa am eu toate panicile ei, pentru ca mi se pare mie ca sunt mai puternic sau mai rezistent decat ea. Stiu insa foarte bine ca asa ceva este putin probabil sa fie adevarat, este in schimb destul de probabil ca femeile sa fie de fapt mult mai rezistente decat barbatii cand vine vorba de a indura suferinte fizice si chiar psihice. Poate e din cauza ca femeile sunt supuse la suferintele alea mai des decat barbatii, si cum n-au alta alternativa decat sa treaca peste ele sau sa moara, pare ca sunt mai rezistente. Sau poate ca pur si simplu sunt croite asa incat sa suporte mai bine suferinta fizica, pentru ca, vor nu vor, cineva a decis acolo ca ele fac copii si nu noi, deci le-a inzestrat si cu rezistenta mai mare. Eu unul cred ca as putea sa fiu insarcinat, as face fata, dar in acelasi timp ma bucur ca Ioana face o treaba atat de buna la a fi insarcinata. Mai e o chestie aici de care ma suspectez – este posibil sa vreau uneori sa fiu eu insarcinat si pentru ca nu m-as mai simti vinovat ca ea sufera si eu nu si nu e nimic de facut in privinta asta.

Tot neputincios ma simt si cand ma gandesc ca nu o pot proteja in fiecare clipa de diferite lucruri, pentru ca nu sunt cu ea. Asta ma face sa fiu uneori cicalitor, dar incerc sa ma controlez. De exemplu, trebuie sa vorbeasca la telefon cand merge cu masina. I-am luat handsfree si i-am si propus sa tina telefonul pe silent cand conduce. Stiu ca nu-l tine pe silent tot timpul la volan, dar asta e, imi spun ca e o persoana responsabila si stie si ea foarte bine cum sa aiba grija de ea.

La lucruri practice nu m-am gandit decat in treacat. Trebuie sa ne cumparam locuinta, iar daca nu ne luam atunci trebuie sa zugravim camera unde o stea copilul si altele asemenea, dar mai este destul timp pana atunci. Nu am de gand sa cumpar mobila de designer pentru camera copilului si cred ca va exista o camera a copilului doar in masura in care este necesara, nu pentru simplul motiv ca trebuie sa existe o camera a copilului. Probabil e nevoie de o astfel de camera ca sa permita macar unuia dintre parinti sa doarma (yes, that would be me). Nu-mi fac griji in legatura cu aspectele practice, pe de o parte nu cred ca este necesar un efort foarte mare iar pe de alta parte cred ca ce este necesar se poate rezolva in timp foarte scurt. In definitiv, un copil nu are nevoie decat de grija si atentie si dragoste ca sa creasca, nu de briz-briz-uri.

Asadar, in general eu cred ca sunt relaxat (deocamdata). Nu stiu cum va fi cu nasterea, dar nici nu cred ca e momentul sa ma preocup de asta acum. In rest, ma gandesc ca miliarde de oameni au facut si fac in continuare miliarde de copii, ca noi ne-am nascut si am crescut intr-o perioada cand nu existau aparate de ascultat copiii in burta si nici macar ecograf, deci daca altii s-au descurcat o sa ne descurcam si noi.

About Liviu as himself

Beautiful. Dirty. Rich. Abstract. Simple. Married. Expecting. Growing. Expecting. Growing X 2.
This entry was posted in Viata de tata. Bookmark the permalink.

15 Responses to Ganduri dupa primul trimestru

  1. Iadyra says:

    Frumos spus totul. Insa nici o femeie care a trecut printr-o trauma nu vrea sa auda “una e sa pierzi o sarcina la 6 saptamani si alta e sa pierzi o sarcina avansata”. Este inimaginabil si la 6 saptamani si mai tarziu deoarece e o durere pe care nimic nu o poate consola. In rest frumos sa vedem si perspectiva masculina. Multa bafta in continuare si mai ales multa multa sanatate. Take care of her.

  2. AndreeaG says:

    Vei fi un tata impecabil, nu am nici o indoiala :)
    Simtamintele vin pe parcurs, din fericire asa au fost create lucrurile si avem suficient timp sa ne obisnuim cu fiecare etapa. Daca ne-am trezi cu ei in brate peste noapte, ne-am panica groaznic :)
    Si da, grija si dragostea sunt cele mai importante, oricine incerca sa suplineasca astea cu oricealtceva va fi taxat foarte scump eventualy.

  3. iuliana says:

    am trecut prin ce a trecut ioana si iti dau dreptate: una e sa pierzi o sarcina mica, alta e sa pierzi dupa l-ai vazut miscand sau, si mai rau, l-ai simtit cum misca. la prima sarcina pierduta, mai ales daca e mica, te mai aduni de pe jos si mergi mai departe cu toate fricile pamantului, dar mergi. insa daca l-ai simtit miscand… well, e alta poveste. nu stiu cum s-ar putea cineva reface psihic dupa asa ceva.
    si un sfat, daca nu te superi, Liviu: temperatura se ia in cazul gravidelor, lauzelor si femeilor care alapteaza punand termometrul la subrat, dar cu “fata” spre spatele femeii, nu spre piept ca sa nu dea rezultate false de temperatura (eu am aflat dupa ce mi-am trezit doctora la 4 dimineata ca am febra cand eu de fapt alaptam). si temperatura de 37 grade e normala in sarcina, dar asta probabil ca stii deja.

  4. Monica says:

    Asa este, cand afli ca vei avea un copil, realizezi ca , inevitabil, vei muri. Am trecut si eu prin asta.
    Si , da, nici eu nu mai pot intelege cum pot unele femei sa se supuna unui avort doar pentru ca “s-a intamplat”…dar asta tine fix de alegerea fiecareia.
    Si, cu speranta de a nu va supara, as vrea sa mai adaug ceva: daca iti doresti un copil si decizi sa il faci, din clipa in care apar acele doua liniute, el exista. Nu stiu cata durere simte o mama care isi pierde copilul tarziu in sarcina, dar va pot spune ca una care si-l pierde la 2 luni jumate (cand doar l-a vazut, nu simtit miscand), moare si ea in egala masura, pentru ca nu devii “mai mama” cu trecerea lunilor. O mama e o mama din clipa in care vede balonul ala pe ecran, si o sa ma opresc aici cu divagatul:) . Durerea e o treaba atat de personala, incat nu cred ca o putem masura in functie de momentul in care te loveste. Atat.
    In rest, ai spus ceva tare frumos: un copil are nevoie sa fie primit cu bratele deschise si cu multa dragoste, nu briz briz-uri, deci Sofia este de pe acum un copil binecuvantat, iar voi veti fi niste parinti minunati.
    Monica

  5. Asa e, noi ne-am nascut cand nu erau aparate de ascultat copiii in burta. Insa nici atatea femei care sa piarda atatea sarcini nu erau. Da, si strabunicile nasteau pe camp. Insa statistic vorbind se murea des din cauza de sarcini. Intai e spaima ca daca e ok, apoi iese si vin celelalte spaime, cu care ajungi insa sa traiesti bine-merci, ca asa sunt parintii facuti, sa isi faca griji pentru copii de cand sunt un guguloi pana cand mor.
    Momentul in care iti vezi copilul pentru prima data este uluitor. Parte din senzatia aia ramane cu tine mereu. Si acum ma uit uneori la Mara si ma minunez la gandul ca ea e un om si ca noi doi am facut-o.

  6. anca says:

    Salut!
    Ne-am cam ciondanit pe blogul Ioanei, in trecut… insa asta tine de opinii diferite si n-are treaba cu subiectul.
    Scriu doar ca sa iti spun ca apreciez postul acesta deoarece rar ai acces la gandurile unui barbat pe cale sa devina tata. Cred ca cele mai puternice sentimente pe care le traieste un viitor tata sunt neputinta si nelinistea.
    :)
    Eu zic ca te descurci bine. Oricat de multi tati si mame a numarat omenirea… fiecare om traieste strict personal miracolul care se numeste COPIL.

  7. Alexutza says:

    Să vezi ce frumos va fi cînd te va lovi în fiecare zi revelația că ai un copil, care crește și meștereste la tine în brațe, sub ochii tăi, un omuleț în toată regula! E ca și cum azi ai o măsură pentru fericire, pînă aci urcă barometrul, doar ca să descoperi mîine că poți fi mai fericit de-atît :)

    Să fiți sănătoși și din ce în ce mai fericiți (și ai grijă în continuare, pe cît posibil, de consoartă, cum înțeleg că faci deja! Big no-no vorbit la mobil și condus, dacă e important, pot suna și mai încolo)

  8. tzipi says:

    Nu poti creste un copil doar cu dragoste : e nevoie de multi, foarte multi bani pentru asta. Ca altfel o sa creasca in lipsuri si saracie.

  9. Ioana says:

    Sint de acord ca e nevoie de niste bani, ca sa-i asiguri strictul necesar (caldura, mincare, haine, medicamente, educatie), dar nu cred ca e musai sa ai foarte multi bani ca sa cresti un copil bine si fericit.
    Parintii mei au fost modesti, pina la 11 ani m-am jucat cu papusi facute din rochiile vechi ale mamei, carne mincam numai duminica, ciocolata vedeam de 2 ori pe an, si nu pot spune c-am avut o copilarie rea, ba dimpotriva.
    Cred ca multa dragoste si multa minte sint mult mai importante decit multi bani…

  10. andreea says:

    Banii aia multi in discutie nu sunt necesari pentru a creste copilul mare , ci pentru a implini ambitiile parintilor e.g. ca vrem pentru copil un Heritage Kensington Pram, ca vrem tot pentru copil Cambridge International School, ca vrem copilul sa poarte numai Ecco si sa merga de la 4 ani vacante de iarna in Austria , vrem etc, vrem etc vrem orice. Vrem! Noi vrem! ( Vezi Cuba lui Engel, si abaterea intre curba necesitatilor vs. curba de lux. )
    In fapt, un copil la 6 luni va gasi hartia colorata care fosneste la fel de interesanta ca si ultima jucarie Lamaze (care functioneaza pe acelasi principiu – fosneste!), difera doar perceptia noastra (Lamaze vs. hartia de la bomboanele de pom… waw! ) . Pentru el ‘doar fosneste’.
    Fireste, cu varsata, lucrurile se diferentiaza, dar proportiile se pastreaza. Copilul isi va dori doar sa se joace cu alti copii, dar noi ne vom dori sa mearga ‘la cea mai buna gradinita, cu program de immersive english’- si da, pentru asta ai nevoie de bani multi dar, doar pentru ca asa ai ales tu ca e mai bine pentru copilul tau, dar nu este o necesitate. s.a.m.d.

    A zis si Ioana, noi generatia ‘pionierii patriei’ am crescut in conditii modeste (si uniforme), si iaca, am crescut . Pana la urma valorile cu care am crescut ne-au format si ne-au modelat, si nicidecum ciocolata sau tableta sau conversi.

    Copiii vin din iubire (asta e varianta fireasca) si pentru multa iubire! Si e in dublu sens. Atata vreme cat nu alterezi perceptia prin conditionari , ei te iubesc neconditionat . Ei nu diferentiaza vacanta la Felix de vacanta in Turcia- copii vor fi fericiti pentru ca v-ati balacit impreuna, pentru ca te-ai prostit cu ei si te-ai prefacut de mii de ori ca te ineci si ei te-au salvat de fiecare data. Who’s the hero here? Bineinteles, daca iti vei putea permite vacanta in Turcia, nimeni nu se oftica iar copilul se se va bucura in egala masura daca te vei balaci, vei lua cateva guri de apa si o sa te dai pe mintea lui. Daca ca sa fie copilul fericit si sa creasca frumos, Turcia nu era o necesitate, este doar o alegere. Nici Felixul nu e o necesitate, e o alta alegere , dar mai modesta.
    Bani sunt necesari pentru doar ca sa poti face tu ca parinte aceste alegeri.

    Da Ioana, multa iubire si multa minte , asa cum ziceai si tu, cred ca reprezinta “core”-ul relatiei parinte- copil. Restul e orice altceva: bagaj la cala, atas la motocicleta, premium la bonds, plasture la julitura – daca le ai, e foarte bine, iar daca nu ai, si asa e foarte bine.

    Liviu, ma plec in fata grijei, e a unui Tata.

Dati cu opinionul aici, multumesc.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s