Micul faraon

As vrea sa scriu o povestire care sa inceapa asa:

„Perfect, isi spuse dupa ce aseza si ultima mistrie de mortar in varf. Netezi apoi, suplimentar, cele 2 sau 3 cute ale mortarului care umplea spatiul dintre ultima caramida si cea de dedesubt, si-si dadu imediat seama ca de fapt se pripise cu un moment inainte, avand in vedere ca faptul ca a simtit nevoia sa mai netezeasca un pic insemna fara indoiala ca asezarea ultimei caramizi nu era perfecta, intrucat perfectiunea nu mai poate fi imbunatatita, prin definitie. Gandul imediat urmator a fost: dar daca totusi avusese dreptate mai inainte si de fapt de-abia acum, dupa ultimele neteziri, lucrurile nu mai erau perfecte? Daca, din dorinta de a face mai bine, facuse un pic mai putin bine?

Asemenea lucruri ii treceau in mod obisnuit prin cap, nu erau o noutate pentru el. Isi spuse totusi ca dupa ce a muncit atat putea sa se menajeze un pic, refuza deci sa continue gandurile acestea si-si sterse cele 2 sau 3 picaturi de sudoare de pe frunte. In zare, soarele, care mai avea putin pana la asfintit, raspandea o lumina galben-placuta.”

As vrea apoi sa descriu coborarea de pe scara: cum si-a strans lucrurile si le-a pus in galeata, cum a privit in jos ca sa vada unde sa puna piciorul si cum a facut primul pas. Apoi, cum si-a lasat greutatea pe piciorul de jos, cum s-a sprijinit cu mana de marginea scarii si a facut inca un pas, infinit de precaut. Si tot asa, pana jos. Cum nu i-a trecut nimic prin cap pana a coborat de pe scara si cum a indepartat apoi scara de constructie si a asezat-o jos, pe pamant.

“S-a intins apoi pe pamant, pe o parte. Muncise timp de 17 ani. Etapa de planificare mai durase 3 ani, inainte de a incepe constructia propriu-zisa. Era mult, era putin? se intreba el aproape cu glas tare. Cert era ca acum terminase. Proiectul vietii lui era finalizat. In intinderea savanei, constructia lui nu se deosebea cu mult de musuroaiele gigant ale termitelor, dar asta numai la prima vedere si pentru cineva neavizat. Inaltimea si forma erau aproximativ la fel si asta era intentionat, pentru a nu atrage atentia. Insa: dispunerea unghiurilor, a coloanelor si a boltelor era diferita, superioara constructiilor brute ale termitelor, chiar daca si acestea aveau, la randul lor, un farmec primitiv si beneficiasera de cunosinte solide privind rezistenta structurilor. Dar erau altfel de cunostinte, folositoare in primul rand unor termite.

La interior, lucrurile stateau complet diferit. Nici vorba de acel gol interior care optimiza pentru termite circulatia aerului cald in musuroi. Constructia lui avea 2 camere, una mai mare si cealalalta mai mica, unite printr-un pasaj secret. Prima camera avea rolul de a atrage atentia si de a capta un eventual vizitator nepoftit. Bogat decorata cu turturi de pamant, putea furniza material de studiu suficient de mult timp incat vizitatorul sa considere ca asta era tot si ca nu mai merita sa cerceteze mai departe. Numai el stia insa ca daca apasai o anume lespede intr-un anume loc, se deschidea pasajul secret care ducea la a doua camera. Acolo avea sa se odihneasca el.”

As mai vrea sa spun in continuare cum nu s-a bucurat niciun moment cu adevarat pentru ca terminase. Pentru ca asa era natura lui, sa fie tot timpul preocupat de ceva. Constructia chiar nu mai putea fi imbunatatita, nu de el in orice caz. Daduse tot ce avea, era completa din punctul lui de vedere, perfecta. Insa constructia nu era decat unul din cei doi pasi ai planului lui. Fusese pasul cel mai consumator de timp si de efort, dar nu era singurul.

 „Acum trebuie doar sa mai mor, isi spuse. As putea sa mai traiesc, dar nu pot sti cat mai am de trait, iar in tot acest timp constructiei ar putea sa i se intample ceva: hoti, jefuitori, oameni, animale.”

O noua dilema: ti-ai terminat mormantul dar nu esti mort.

As spune apoi in povestirea mea cum au trecut anii: mai intai primul, apoi toti ceilalti. Intr-un final, singuratatea l-a doborat si a murit totusi, langa constructia lui. Nu a fost suficient de prevazator incat sa intre inca din timpul vietii in camera secreta (ce ar fi mancat acolo?), asa ca a murit alaturi de piramida, iar soarele ucigator din timpul zilei si insectele au devorat inscurt timp ce mai ramasese din lesul lui dupa ce animalele de prada s-au infruptat primele.

“Dupa un timp, din ceea ce fusese el nu au mai ramas decat niste urme in pamant si niste oase. Intre timp, orasul s-a extins pana la marginea campului de musuroaie, asa ca intr-o zi au aparut buldozerele care au nivelat tot terenul, dupa ce termitele au fost alungate sau omorate cu substante chimice. Mormantul piticului a fost si el distrus laolalta cu musuroaiele si nu mai e nimic altceva de spus.”

As vrea sa scriu povestirea asta, dar nu ma lasa inima.

About Liviu as himself

Beautiful. Dirty. Rich. Abstract. Simple. Married. Expecting. Growing. Expecting. Growing X 2.
This entry was posted in Viata de tata. Bookmark the permalink.

5 Responses to Micul faraon

  1. Omnia says:

    kind of horror, kind of sad :|

  2. Andreea says:

    Kind of fucking true! It’s not horror, it’s my, your,our future…Get used to it!

  3. Adina says:

    Mie chiar mi-a placut foarte mult (a devenit brusc postul preferat dupa haiku-ul cu puiul de primavara de la nasterea Sofiei). Nu mi s-a parut sinistru. As zice ca mai degraba ca aduce a Marquez un pic :)

  4. g says:

    frumos, de tot.

Dati cu opinionul aici, multumesc.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s