A doua nastere

Cand eram eu mai tanar, imi inchipuiam ca momentul nasterii copilului meu/ copiilor mei va fi unul in care ma voi prabusi la pamant, dezintegrandu-ma de fericire. Ma gandeam ca va fi momentul suprem de fericire, cu alte cuvinte, ca mai fericit de atat nu voi putea fi. Realitatea este ca nu am simtit nimic din sentimentul asta nici la prima nastere la care am asistat, nici la a doua. Nu e ca in filme, ce sa mai vorbim.

Initial am vrut sa fac din acest post un fel de indrumar pentru tatii care doresc sa asiste la nastere, cu tips and tricks si argumente pentru a asista. Apoi mi-am dat seama ca ar fi fost nepotrivit. In definitiv, sa asisti sau nu la nastere este o optiune personala si oricum, nasterea este in general foarte putin importanta (odata ce a trecut cu bine) fata de lucrurile care urmeaza. Asa ca fie naturala, fie cezariana, fie cu epidurala sau fara, fie cu epiziotomie sau fara, fie cu tatal prezent sau nu, singurul lucru care conteaza de fapt este ca mama si copilul sa fie bine dupa nastere.

Nu militez pentru nimic in ce priveste nasterea. Nu mi se pare important, sincer sa fiu. I-adevarat ca sunt prea multe cezariene la noi din cauza fricii de durere si i-adevarat ca exista o anumita mandrie a femeilor care nasc natural, un fel de aura de martir. Aici nu e nimic de spus, pentru ca lucrurile se pot discuta doar pana la suferinta fizica; de la acel punct incolo, este strict alegerea fiecaruia in legatura cu propriul corp.

I-adevarat ca sunt putini viitori parinti carora ideea ca tatal sa asiste la nastere sa nu li se para bizara. Am scris aici ce cred eu despre asta si-i adevarat ca doi ani mai tarziu nu as schimba nimic din acel post, in continuare cred fiecare cuvintel pe care l-am scris acolo. Insa nu e foarte important, really.

Eu ma bucur ca am asistat la ambele nasteri si ma bucur ca am asistat la o nastere naturala reusita. La primul copil mi-am dorit mult sa-i vad capul iesind, am crezut ca voi simti o mare eliberare si fericire. Nu s-a putut pentru ca s-a blocat pe canal, ma rog. Am avut insa ocazia la a doua nastere sa vad momentul expulziei. I-adevarat ca am izbucnit in lacrimi fara sa-mi dau seama, insa nu pot sa spun ca am simtit o eliberare sau o fericire imensa. Poate si pentru ca s-a intamplat foarte repede, adica acum era inauntru si in secunda urmatoare era aproape cu totul afara. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, eu am fost foarte prezent cam pana in momentul expulziei, dupa aceea nu prea am mai fost acolo decat fizic.

Nasterea este un eveniment traumatizant pentru toata lumea, deci nu poate fi altfel pentru tatal care asista, chiar daca rolul lui acolo este minimal, de spectator cel mult implicat, dar totusi spectator. Pentru tata, cel mai dificil lucru este sa gestioneze psihic faptul ca nu prea exista control asupra a ceea ce se intampla, si ca putinul control care exista, nu este la el, ci la medic. Asta e lucrul cel mai greu, asta poate sa te darame: sa-ti vezi iubita in chinuri si sa nu poti sa faci mai nimic si sa nu stii daca e normal sa fie asa sau nu, daca o sa treaca sau nu si ce urmeaza in continuare. De asta ajuta sa ai un minim de cunostinte medicale despre nastere, ca altfel il stresezi pe medic cu intrebari in timp ce el are treaba si de asta este extrem de important sa ai incredere sau sa iti pui credinta in medic.

Eu am reusit sa raman cu mintea limpede si cu genunchii tari la ambele nasteri, insa cu pretul abolirii aproape oricarei emotii. Cu alte cuvinte, nu am simtit mai nimic. Asta este adevarul. Sunt acolo, sunt foarte atent la ce se intampla, imi dau seama ce trebuie sa fac, intuiesc ce urmeaza, insa mare lucru nu simt. Asta e un lucru bun pe parcursul nasterii, pentru ca altfel nu as putea sa rezist, dar starea asta se prelungeste si dupa nastere, un timp, de asta par amortit. De exemplu vreo 36 de ore dupa aceasta nastere am fost nauc, epuizat, atat de mult incat am avut dificultati in a intelege chiar si conversatii simple.

Sunt deci multumit de faptul ca am asistat la aceste nasteri. Ma simt mai intelept, mai “trait”, cum se zice. Nu ma pot gandi la un eveniment din viata mea la care sa vreau sa particip mai mult decat la nasterea copilului meu.

Am un respect imens si doresc sa multumesc doamnelor doctor Doina Mihailescu (obstetrica-ginecologie) si Catalina Iordan (neonatologie), nu numai pentru profesionalismul ireprosabil de care au dat dovada, ci si pentru faptul ca s-au purtat foarte uman cu noi.

In general, am inceput sa respect medicii foarte mult in ultima vreme. Poate ca pielea unora s-a ingrosat pe parcurs, poate ca nu toti sunt profesionisti de top, insa mi-e clar ca e nevoie sa fii un tip aparte de om ca sa devii medic, trebuie sa fii un fel de om care doreste sa se puna in slujba altora. Acesta este un lucru de care eu de exemplu nu sunt in stare, sunt prea egocentrist, prea axat pe trairile mele si pe timpul meu ca sa ma sacrific in felul acesta pentru alti oameni decat cei din familie. De aici vine respectul.

In concluzie, aceasta a fost o nastere usoara, nu doar fata de prima, ci usoara in general, iar meritul pentru asta apartine norocului, dar si medicilor. Ca sa va dau doar un amanunt: in timpul acestei nasteri, practic nimeni nu a atins burta gravidei, nici vorba de cotul moasei si alte asemenea manevre, totul a decurs in ritmul mamei.

Lucruri noi pe care le-am aflat eu:

– nu imi inchipuiam ca e posibil ca gravida sa adoarma in timpul nasterii, mai ales pe final; stiam ca este posibil ca mama sa adoarma in faza de platou, insa noi a trebuit sa ne luptam s-o tinem pe Ioana treaza chiar inainte de expulzie si a mai trebuit sa o indemnam destul de ferm sa impinga, pentru ca la un moment dat spunea ca vrea sa doarma;

– mi s-a parut extraordinar felul in care mama nu a zis nici pâs atunci cand medicul a facut epiziotomia: practic, a taiat cu foarfeca o portiune de cativa centimetri buni de carne, pe viu, ca si cum ar fi taiat o bucata mai groasa de carton, iar eu am avut impresia ca Ioana nici macar nu a observat. Cred ca daca s-ar incerca asa ceva pe mine, fara anestezie, as lesina. Chestia asta cred ca da o idee despre durerea pe care o simte mama de la contractii, care trebuie ca e foarte mare daca o asemenea taietura trece aproape neobservata, si in afara de asta mai da o idee despre cum corpul uman are la dispozitie mijloace pentru a amortiza aceasta durere (adrenalina, probabil). Oricum, mind blowing pentru mine.

Cam asta e, hai noroc la facut copii.

About Liviu as himself

Beautiful. Dirty. Rich. Abstract. Simple. Married. Expecting. Growing. Expecting. Growing X 2.
This entry was posted in Viata de tata. Bookmark the permalink.

9 Responses to A doua nastere

  1. Omnia says:

    Salut, misto scris, corect exprimat, dar tre’ sa plusez cu doua observatii:
    – mamele care nasc natural nu se dau martire, ci se umplu de endorfina si de pace buna cand nasc natural; there’s that, nu te oftica, ca n-ai cum sa-ntelegi.
    – nu toata lumea iese sifonata (traumatizata, cum zici tu) dupa nastere; e mai curand ca dupa ce alergi un maraton: esti fizic zob, dar psihic si sufleteste high. Jur.
    In rest, bine ca sunteti frumosi, sanatosi, buni si patru :)

    • cu aura de martir – nu ma refeream la momentul nasterii, ci la felul in care se raporteaza unele mame care au nascut natural sau planuiesc sa o faca la alte mame care aleg calea mai usoara.
      nu stiu daca nu toata lumea iese sifonata, avand in vedere ca exista baby blues sau chiar depresia post-natala. nu toata lumea, dar multa lume.

    • Stefi says:

      Ei, eu vad ca mamele care nasc natural ceva tot se dau, pentru ca implica comentariul ca umplutul asta de endorfina si pace buna e ceva specific nasterii vaginale, nu nasterii in general ;)

      Articolul mi-a placut tare mult – daca mai multi de ambe genuri am gandi la fel, am fi parinti mai multumiti, pentru ca intr-adevar “nasterea este in general foarte putin importanta (odata ce a trecut cu bine)”. E un pic ca treaba cu nunta vs. casnicia (cu diferentele de rigoare impuse de diferentele de risc intre o nunta si o nastere). Iar eu nu concep ca in ziua de azi un tata sa nu fie prezent la nasterea copiilor lui daca are de ales.

  2. Oana says:

    Imi place tare mult sa citesc ce scrii tu in paralel cu parerea Ioanei despre acelasi lucru. Intr-adevar si pe mine ma uimeste treaba cu epiziotomia, mi se pare ceva de domeniul fantasticului, am auzit multe mame spunand ca nici nu stiu cand le-a taiat … In alta ordine de idei, felicitari si tie, taticule de Ivan. Numai bine acolo in regat.

  3. Io am de zis doar atat: “Si zi asa… te-ai tinut tare la prima nastere? :D”

  4. Maria Marin says:

    Imi place mult postul asta, felicitari pentru el si pentru familia ta minunata, pe care stii sa o apreciezi!
    Sper sa nu mai faci pauze atat de lungi de scris pe-aici…

Dati cu opinionul aici, multumesc.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s