Intr-o dimineata, pe la ora 5, aud din camera Sofiei, usurel si fara panica: “tati, esti aici? tati, iar s-a udat salteaua”.
Ma duc tiptil in dormitorul primului nascut. Sof e in picioare in pat, vesela si sprintara ca o caprita, zici ca e in partea cea mai activa a zilei. Imi spune ca mami nu a pus bine chilotii si iar a facut pipi pe langa ei si turuie in continuare ca trebuie sa schimbam si aia si aia si aia.
O schimb pe ea, schimb asternuturile, toate cele, o pun in pat, ii spun ca inca e noapte si toata lumea doarme si ca trebuie sa doarma si ea in continuare, apoi ii spun asa: “Eu ma duc in living sa stau cu Ivan si de-acolo te aud pe tableta. Daca ai nevoie de mine, cheama-ma si vin.” Ea zice: “Bine”.
Exact asa i-am spus: “Daca ai nevoie de mine, cheama-ma si vin.”
Plec din dormitor, inchid toate usile in urma mea, ajung in living, numai bine ca sa aud de pe tableta, tot usurel si fara panica: “Tati. Tati. Taaatiii.”
Ma intorc inapoi tot in varful picioarelor, cu grija sa nu fac zgomot prea mare, ca parchetul nostru scartaie inca din prima zi de dupa montaj de zici ca sta sa se crape in 10 bucati la fiecare pas (gratie meseriasilor exceptionali care au lucrat la acest apartament).
Intru in camera:
– Ce este iubita mea, de ce m-ai strigat, ce s-a intamplat?
– Am avut nevoie de tine.
– (wtf?!) Da’ de ce ai avut nevoie de mine?
– ?! (nu zice nimic)
Apoi ma prind ca iar m-a facut fii-mea la logica si la semantica.
Nu e prima data cand se intampla si nu e prima data cand ma mir de cat de curat si cristalin functioneaza mintea copilului.
Ma gandesc la ce am vrut eu sa-i transmit ei: pai, i-am spus sa ma strige daca are nevoie de mine, desi sigur ca am vrut sa spun sa ma strige daca are o nevoie OBIECTIVA de mine, adica daca s-a speriat, daca a facut din nou pipi pe alaturi, daca s-a trezit brusc si altele asemenea. Nu i-am detaliat toate situatiile cand e cazul sa ma strige, pentru ca am zis ca e de la sine inteles (?! stiu, gandire de ora 5 dimineata) si oricum nu aveam timp sa detaliez. In acelasi timp, ce i-am spus eu s-a referit (si) la o perioada mai lunga de timp, adica: dupa ce adoarme, pana dimineata, oricand pe parcursul noptii etc etc.
Ce a inteles copilul: pai, a inteles exact ce i-am spus, adica daca are nevoie de mine, sa ma cheme. Si cum ea a avut nevoie de mine imediat, ca nu avea chef sa adoarma singura, m-a strigat. Si sigur ca nu a putut sa zica exact de ce a avut nevoie de mine, pentru ca “nevoia de mine” a fost chiar aceea ca eu fiu acolo, si nimic altceva mai specific. Pur si simplu sa fiu acolo.
Logic, nu?!
Acum, nu inteleg exact de ce a zis “Bine” cand am zis eu ca plec de langa ea, dar speculez ca probabil nu a avut prezenta de spirit fix in acel moment sa anticipeze ca se va simti singura imediat ce voi fi iesit din camera. De altfel, pe masura ce ma gandesc mai bine, sunt destul de sigur ca asa a fost, deoarece stiu ca la varsta asta copiii nu au capacitatea de a anticipa ce urmeaza sa se intample, si cu atat mai putin deci au capacitatea de a anticipa cum urmeaza sa se simta. Ar fi prea de tot sa poata face si asta. Probabil chestia asta explica de ce uneori ii spui copilului ca o sa pleci, el pare ca e ok cu asta, si dupa ce iesi pe usa incepe sa planga. Deci o concluzie ar fi sa nu ne bazam prea mult pe ce spun copiii mici despre ce o sa faca ei in viitor sau cum o sa se comporte/simta, pentru ca ei nu se pot imagina in situatia viitoare, deci de fapt nu au cum sa stie ce o sa faca ei atunci.
Dar revenind la chestia cu nevoia. Ziceam ca nu e singura data cand fii-mea ma lasa fara replica. De exemplu, sunt destul de multe situatiile in care eu pun o intrebare care incepe asa:
“Sof, stii [cum se cheama aia, ce culoare are aia, ce mananca aia, ce face ailalta samd]?”
Si raspunsul pe care il primesc, invariabil, este “DA” si atat. Acum, eu cand pun cuiva o intrebare de genul asta, astept fie raspunsul “NU”, fie, daca persoana respectiva stie raspunsul, astept chiar raspunsul in sine, nu doar raspunsul la intrebarea “Stii?”
Insa se pare ca mintea Sofiei (si probabil mintea tuturor copiilor) nu functioneaza asa, pentru ca, din nou, pentru a putea da raspunsul la intrebarea a doua din fraza, si nu la prima, copilul trebuie sa inteleaga care este intentia din spatele frazei, iar asta desigur ca e cam mult pentru varsta asta. Deci o a doua concluzie pentru mine ar fi sa vorbesc pe intelesul copilului si sa nu il induc in eroare cu intrebari inutil complicate, adica sa intreb direct ce vreau sa aflu de la ea.
O alta intamplare haioasa din acelasi registru a avut loc pe la varsta de un an si ceva: pe pisica noastra o cheama “Ciocolata”. Intr-o zi vorbeam intre noi despre cum am manca o ciocolata. In secunda urmatoare, Sofia s-a dus sa guste din pisica. Desigur, pentru ca nu stia despre existenta alimentului numit ciocolata, mintea ei a procesat “mancatul de ciocolata” in singurul fel posibil, adica sa manance din pisica. Iarasi, perfect logic, ireprosabil din punct de vedere al limbajului, chiar daca rezultatul concret a fost o actiune absurda.
Sunt sigur ca s-au scris carti si s-au facut studii extensive pe tema achizitiei limbajului de catre copil, cu siguranta ce scriu eu aici nu e ceva extraordinar. Si in legatura cu asta, chiar am citit undeva cat de incredibil de complicata este achizitia limbajului daca e sa fie descompusa sau replicata de o inteligenta artificiala, si totusi majoritatea copiilor o deprind in 2-3 ani (chiar daca nu stiu sa pronunte, ei inteleg foarte multe, aici e diferenta dintre a fi capabil sa pronunte cuvintele si a intelege limbajul – prima este o abilitate fizica, pe cand a doua este o abilitate intelectuala). E complicat deoarece pentru cineva complet nou fata nu numai de o limba anume, dar chiar fata de conceptul de limbaj, asa cum sunt nou nascutii, o limba se prezinta mai intai ca o serie de sunete ininteligibile, care trebuie mai intai grupate in cuvinte, apoi in propozitii (in structuri), apoi acestor structuri trebuie sa li se dea o semnificatie, un mesaj, iar asta se face prin intepretarea tonului folosit, a limbajului non-verbal, a experientei anterioare si a cine stie caror alte lucruri, in conditiile in care nuantele sunt incredibil de multe si de complexe. Si totusi copilasii reusesc sa faca treaba asta intr-un timp incredibil de scurt si partea cu adevarat interesanta este ca se pare ca toate limbile sunt invatate de catre copii in acelasi mod, adica urmand aceleasi etape.
Pentru ca sunt un tocilar la baza cu o inclinatie spre acribie (pe filiera obsesiv compulsiva, desigur), uneori mi se intampla dupa anumite discutii cu Sofia sa raman cu un disconfort pentru ca simt ca nu stiu sa-i explic complet si corect toate lucrurile despre care vorbim (ultima data mi s-a intamplat cand am simtit nevoia sa-i explic chiar diferenta dintre o limba si alta, adica nu am fost in stare sa-i explic pe intelesul ei, sau pe ceea ce cred eu ca ar fi intelesul ei, faptul ca exista mai multe limbi). Apoi intotdeauna ma gandesc ca nu e nevoie, ca in timp, copilul va intelege singur, fara efort nici din partea lui si nici din partea noastra, toate distinctiile si subtilitatile limbii si ale celorlalte miliarde de lucruri care exista pe lume, fara ca eu sa am idee despre cum face asta, pentru ca o va face pur si simplu.
Nu e minunat? Iaca un alt motiv, de data asta neintentionat, pentru care am facut copchii – ca sa ma minunez de lucruri nestiute pana atunci. Desi, la drept vorbind, stiam de la maestrul Yoda, din Star Wars, ca “Truly wonderful the mind of a child is”.
As fi curios sa aud si de la alti parinti situatii din astea in care copiii i-au pus in dificultate logica.
Viață de tată 
Pe cand avea Mara 3 ani si ceva a ramas insarcinata prietena noastra. Ne-am suit cu totii in masina sa mergem undeva (cu prietena cu tot) si nu stiu cum a venit vorba si i-am zis Marei ca prietena noastra are un bebe in burtica. La care ea s-a aplecat spre mine si m-a intrebat in soapta: “Si cum l-a mancat, mah?” Pam pam!
verifica daca faci ce ai zis,atat.chiar vii imediat,o auzi daca te cheama?nu daca esti onest,ci cum functioneaza,ca sa fie ea linistita .eu cred ca are tot o inteligenta logico-matematica,precum taica-sau.
ai fi uimit sa o vezi daca ai lasa-o intr-un mediu multilingvistic sa o vezi cum intr-un cadru de timp de sa zicem 6 luni,ar intelege si vorbi diferit cu fiecare pe limba lui,pana la 4 limbi.si asta fara mari disecari,just like that.
deci zici ca a simtit nevoia sa verifice daca intr-adevar vin.
eu stiu ce sa zic… e posibil, insa ea stie de mult timp ca avem camere si ca se aude pe tableta, de multe ori se joaca testand daca ce spune in camera se aude pe tableta din living, ca exista un mic delay si e ca un ecou care o distreaza.
apoi, si eu si nevasta-mea facem intotdeauna, fara exceptie, ce am spus ca facem. adica nu cred ca a existat nici macar o instanta in care sa-i fi spus ca facem ceva si sa nu mai facem. nu facem promisiuni aiurea copilului crezand ca e mic si prost si uita, daca ceva nu se poate face ii spunem exact cum stau lucrurile, iar daca in continuare bazaie, cel mult o amanam in sensul ca-i spunem ca facem mai tarziu sau maine dimineata.
de altfel, daca ea vrea sa faca ceva si noi ii spunem ca nu se poate, deja zice ea singura ca face mai tarziu. (de ex cand nu ii dam voie sa manance cirese dupa lapte)
in alte cazuri cand primeste interdictie, zice ea singura ca o sa faca treaba aia atunci cand o sa fie mare. (de ex nu are voie sa bea bere, nu are voie sa se urce la etajul al doilea al turnului din parc etc)
intr-adevar, in situatia cu pricina nu mi-a trecut prin cap sa plec din nou din camera ca sa vad cum reactioneaza, ci i-am spus ca raman cu ea in camera si chiar asta am facut.
da, parca am citit undeva ca la varsta asta mica un copil poate invata cateva limbi straine fara probleme.
E ceva real asta cu limbile. Important e sa i se vorbeasca mereu in aceesi limba de catre o anume persoana, deci persoane diferite pentru limbi diferite. Altfel s-ar putea sa amestece cuvintele din limbi diferite, ca adultul oricum le pricepe pe toate.
Ca expat intr-o tara bilingva, as avea multe exemple de cazuri de astea, insa unul mi-a atras atentia intr-adevar: copil din tata portughez si mama romanca, crescut si cu bunica romanca in casa. Parintii vorbeau intre ei in portugheza sau franceza, conteaza doar ca mama se hotarase sa-i vorbeasca celui mic doar in franceza, de cand era bebe, buni doar romana, ca atata stia, tati ii vorbea in portugheza. L-am intalnit la 2 ani si 5 luni, la groapa de nisip, mami ii vorbea franceza si il ruga sa vorbeasca in romana cu fii-mea, am vazut caintelegea ce ii zic eu, dar cu mami se facea ca nu pricepe daca nu-i vorbeste in franceza. Acasa cica vorbea cu buni doar in romana, dar cand tati i cerea ceva in portugheza , intelegea, se executa.
Si daca vreti ca Sof sa invete de ex engleza, luati o bona buna vorbitoare de engleza si interziceti-i sa-i zica ceva in rom. As face si eu asta, dar nu am bani de bona…
nu cred ca se indoia de onestitatea ta,efectiv verifica stiintific afirmatia.fara legatura logica cu faptul ca asta te-ar pune la indoiala.ptr autolinistire.si ptr ca la ora aia avea poate dubii ca mai poti si mai vrei.
aia cu limbile noi o vedem frecvent in geneva,unde familiile mixte sunt peste tot.pana la 3 ani folosesc 4 limbi fara probleme.insa aici oamenii sunt relaxati in ceea ce priveste puericultura,nu pun presiune pe copil in nicio directie,e important sa se dezvolte in ritmul lui.
fetita de 6 ani,ca ex:mama ii vorbeste doar in greaca,ea raspunde la fel;tatal,doar in spaniola si viceversa;in afara casei,la scoala adica,si cu toti prietenii,in franceza.iar acasa se uita la desene numai in engleza.
avea 2 ani si jumatate si l-am plimbat pentru prima data cu metroul. ii povestesc ca metroul este un tren care circula pe sub pamant si cand ajungem in statia de metrou ma intreba: “si pamantul unde este?” :))
excelent :)
Haha… nepoata-mea a zis ca vrea sa mearga cu metroul, ea nestiind ce e ala metrou. Dupa ce i-a explicat maica-sa ca e ca un tren care circula pe sub pamant, s-a gandit un pic si a spus ca s-a razgandit, nu mai vrea cu metroul. “Pai de ce mami?” “Pentru ca o sa ne murdarim”…. logic :))
Simplitatea e cea mai evidenta atunci cand te pune sa-i explici cele mai simple chestiuni si nu mai sfarsesti:
“De ce nu vine Teo?”
“Pentru ca sta departe”
“Ce inseamna departe?”
“Inseamna ca trebuie sa faca un drum mai lung ca sa ajunga la noi.”
“Ce inseamna lung?”
“Inseamna ca… merge mai mult.”
“Cat de mult?”
El stie ca prost e un cuvant care inseamna ceva urat. Si-a luat o jucarie imposibil dd asamblat, o chinezarie d-aia de le fura ochii si mintile la varsta lui.
“Mamaaa, de ce nu pot s-o fac?!”
“Pentru ca e prost gandita, mama”
“Sa nu mai zici asa in viata mea!”
Tocmai pentru ca gandirea lor e exclusiv concreta e atat de haios si atat de diferit universul lor. Toate astea, nevoie (ce e o nevoie, in mod concret? Poate sa insemne o gramada de lucruri, insa notiunea in sine e complet abstracta), departe, lung, scurt sunt concepte abstracte si relative, la ce sa le raporteze ei in lumea lor eminamente obiectuala?
mai, nu stiu ce sa zic despre lumea lor strict concreta.
iti dau urmatorul exemplu: fiica-mea, cu o mina serioasa si absenta, trage un part in timp ce o schimb. Pe mine ma pufneste rasul. Ea zambeste si zice “e amuzant”.
acum eu nu cred ca ea stie ce inseamna “amuzant” dar in mod evident stie sa recunoasca o situatie amuzanta…
constata:ai ras,concluzie:trebuie sa fie amuzant cand faci partz.si mai e ceva:la varsta asta intra in zona lui tati e iubitul meu.ptr ca il iubesc muuult.
Dar si “amuzant” ala l-a invatat tot de la voi; eu ma refer la acea stare “tabula rasa” cand zic ca e stadiul concret. Peste concret, se suprapun tot mai multe notiuni abstracte invatate in relatie cu ceva, intr-un context.
Fetita unor prieteni (3 ani):
“Mami, tu esti fericita?”
“Da, mami.”
“De ce?”
“Pentru ca va am pe voi etc etc. Dar tu esti fericita?”
“Nu, sunt constipata”
Evident, habar n-avea ce inseamna constipat.
Fiind crescuta de bunici,stra -bunici etc, stiam f bine, din fragedă pruncie, cine-i Dumnezeu,ce face el si mai ales unde locuieste: in cer.Asa ca atunci cand am zburat pt prima oară cu avionul,la 3 ani si am vazut ca am trecut de covorul de nori si l-am lăsat în urma noastra,am întrebat pe stewardesa care-mi aducea un suc: “da’ unde-i Doamne-Doamne,nu-i acasă?”
Daca n-ai citit-o deja, s-ar putea sa iti placa Stumbling Upon Happiness a lui Daniel Gilbert. Mentioneaza si de logica copiilor si de tot felul de alte chestii faine.
Al meu baietel cred ca avea vreo 3 ani jumate -4 ani. Era un film de copii la televizor, l-am lasat sa se uite, mai faceam de mancare brin bucatarie, mai veneam si stateam langa el la film. Filmul s-a terminat cand eram eu pe la cratite si cand m-am intors in camera l-am intrebat cum s-a terminat filmul.Eu ma asteptam sa imi spuna ca omul cutare a plecat cu copilul cutare sau in fine , ce mi-a rasuns copilul :FILMUL S-A TERMINAT CU SCRIS!
Da! :-)
Asta chiar mi se pare o situatie in care ar fi fost f greu sa-i explici ce ai intrebat de fapt.
bun gasit si aici :)
apropo de “ma mir de cat de curat si cristalin functioneaza mintea copilului.”
acum un an si ceva, eram in parc toti patru (eu cu mezinul de cateva luni, si sotul cu baiatul de 3 ani si ceva, cat avea atunci). de obicei in parc merg in pantaloni, dar nu stiu cum atunci eram in rochie. eu ma plimbam cu mezinul, cel mare se juca cu tat’su. la un moment dat vine si ma ia sa ne dam in balansoar. eu (in rochie fiind) ma asez cu ambele picioare pe aceeasi parte. el observa si-mi explica cum trebuie sa procedez, cum sa ma asez. ii spun ca nu-mi pot desface picioarele ca mi se vad chilotii. mm. liniste.
ne balansam, ne mai jucam… la plecarea din parc, se apropie de mine, ma ia de mana si cu un ton sfatos zice: “mama, data viitoare cand mai venim in parc sa nu-ti mai pui chilotii”. :)))
in timp ce radeam am constientizat logica lui fara cusur: daca chilotii ma impiedicau sa incalec balansoarul, era clar ca aia era problema, si era absolut firesc ca problema sa fie eliminata. nu? :)))
:))
Perfect, fix despre asta vorbesc.
era si un banc cu poanta asta: iar ti-a vazut ala chilotii -> las’ca a vazut pe naiba, ca de data asta nu am mai avut chiloti.