Sa fii tata e usor

Era sa zic “sa fii parinte e usor”, dar n-am chef sa rupa nevasta tigaia aia noua pe spinarea mea diseara cand ajung acasa, ca de-abia a cumparat-o. Dar in fine, in afara de faptul ca e greu fizic, de exemplu pentru ca te doare spatele cand il cari pe ala micu in brate 3 ore si pentru ca nu dormi si pentru ca inca o mie de lucruri, mie mi se pare ca e usor sa fii parinte.

Cand spun “e usor” ma refer la ce ai de facut din punct de vedere parenting, adica felul in care abordezi cresterea copiilor. Sigur ca eu am copii mici, deci vorbesc strict pana la 2-3 ani. Sigur ca e posibil sa fie gresit sa cred ca e usor judecand doar pe baza experientei cu un singur copil, ca poate copilul ala e deosebit si nu e deloc reprezentativ pentru restul copiilor.

“Sigur ca, sigur ca”… vedeti cat imi este de teama sa fac si eu o afirmatie asa cum o simt si cat de multe calificari ale acestei afirmatii simt nevoia sa fac? Asta nu numai din pricina ca ma gandesc ca o sa citeasca cateva sute de oameni aici si fiecare o sa poata sa-mi dea in cap cu cel putin o situatie adevarata si intemeiata in care nu e usor, dar si pentru ca daca stau sa ma gandesc la ce credeam eu, si cei mai multi oameni, inainte sa am copii, despre cresterea copiilor, mai degraba as fi spus ca in general este greu, nu usor.

Dar hai sa zic (tot in postul asta daca se poate) si de ce cred ca e usor.

Din punctul meu de vedere e usor pentru ca eu nu simt ca am de facut altceva decat sa-mi iubesc copilul si sa fiu un fel de ghid pentru el prin viata.

Partea cu iubirea e simpla, cred ca toata lumea isi iubeste copilul, suntem programati sa ii iubim. Un pic mai greu e sa lasi iubirea asta sa razbata si sa se manifeste in continuu, adica sa nu-i pui frane, dar hai sa fim seriosi, cat de greu este sa NU faci ceva? Din start e mult mai usor sa NU faci ceva (sa pui frana iubirii), decat sa faci ceva.

Chestia aia cu “copilul nu trebuie sa stie cat il iubesc, ca sa nu si-o ia in cap”, e gresita in mult mai multe feluri decat am eu rabdare sa disec acum. Hai sa-i iubim si gata, macar pentru ca toata lumea vrea sa fie iubita si are nevoie sa fie iubita, asta cel putin e o certitudine.

Deci daca e sa gresesc aratandu-i copilului ca-l iubesc, sincer prefer sa fie asa decat sa gresesc ascunzand de copil faptul ca il iubesc. Macar la batranete nu o sa-mi spuna ca nu i-am spus niciodata ca il iubesc, si in felul asta o sa evit un cliseu de rahat din filmele americane – ala in care de-abia pe patul de moarte copilul intelege ca parintele l-a iubit tot timpul si parintele intelege ca a gresit ascunzandu-i asta.

Chiar nu mi se pare ca e nevoie sa astept sa ma reconciliez cu copilul pe patul meu de moarte, adica de-abia atunci sa ne spunem ca ne iubim. Nu mai bine ne spunem ca ne iubim chiar de azi, chiar din secunda asta, in fiecare ora daca se poate?

Bun. Chestiunea cu iubirea fiind lamurita, sa zic de partea cu ghidul.

E adevarat eu nu petrec prea mult timp cu copilul, o data pentru ca merg la scarbici si a doua oara pentru ca nu stiu sa ma joc cu ea. Adica imi place de ea, imi place sa o stiu prin preajma, insa nu stiu sa ma joc cu ea, ce sa mai vorbim. Incerc cat pot de mult sa o implic in activitati de ale mele, tocmai ca sa suplinesc chestia asta. De exemplu alaltaieri am plantat flori in ghiveciuri, doar noi doi.

Deci iarasi, poate din acest motiv nu vad clar lucrurile si mi se pare simplu.

Dar, cum mi-a venit in cap ideea de ghid: mergand intr-o zi prin parc cu Sofia, doar noi doi, am dat peste un baietel de vreo 4-5 ani care striga excitat catre maica-sa “ce e asta, ce e asta?” si arata in jos, pe pamant. Ne-am uitat si noi si am vazut ca era o furnica.

Cum naiba e posibil, m-am gandit eu, ca un copil sa aiba 4-5 ani si sa nu stie cum arata o furnica? Nu e cumva, ciudat? Adica la ce naiba e bun un parinte daca nu e in stare sa-i arate copilului o furnica? Furnica fiind o metafora, daca doriti, pentru cate lucruri minunate si ne-minunate sunt in lumea asta mare.

In ziua aia i-am aratat Sofiei nu 1 furnica, ci 3 musuroaie de furnici. Ca sa stie.

Si am avut gandul asta, ca sarcina mea principala e sa fiu ghid pentru copil. Incerc sa o invat cate ceva de fiecare data cand iesim impreuna, ca e vorba de un peste, de un copac, de un gandac, de o rata. O intreb in fiecare zi ce a facut in ziua aia, ce a mancat, daca i-a placut, cum se intelege cu bona, si ii spun ce cred eu: ca si mie imi place orezul, ca e misto sa dormi etc.

Ii povestesc si ce am facut eu la serviciu, chit ca nu intelege nimic. Dar nici Ioana nu ar intelege nimic, ca asa e uneori cu jobul de corporatist, nu poti explica exact ce faci acolo decat unuia care e in bransa. Si apoi, am mai zis ca nu ma mai stresez sa-i explic copilului totul, va intelege cu timpul, si oricum, ideea e sa vorbim unul cu altul, nu sa inteleaga ea exact ce am facut eu acolo.

Cand ma intreaba daca sa faca una sau alta, eu formulez raspunsul cu “parerea mea e ca ar trebui sa faci aia, pentru ca asa si pe dincolo”. Uneori face ca mine, alteori nu, dar eu oricum ma bucur, intai ca m-a bagat in seama si apoi ca a decis sa faca ceva cu capul ei, chit ca poate e gresit. Sigur, sa nu fie periculos, acolo nu mai zic care e “parerea mea”, dar in rest da.

Cand vreau sa faca ceva, incep cu “iti propun”. Iti propun sa luam o suzi si sa mergem la culcare. Nevasta zice ca uneori o manipulez si ca nu ar fi ok – eu nu cred ca o manipulez, doar ii setez agenda, o influentez. Poate despre asta o sa scriu un post separat.

Deci un fel de ghid, cred ca asta e linia directoare a parintelii pe care o practic, alaturi de manifestarea dragostei prin pupaturi si imbratisari inopinate.

Pai si de ce zic ca e simplu: pentru ca ma port cu ea ca si cum m-as purta cu un adult cu care as locui in casa, cu diferenta ca acest adult are nevoie de ceva ghidaj, nu numai ca sa faca si ce vreau eu uneori, dar ca sa se si dezvolte.

Nu mai spun ca e si misto, ma simt si bine cu mine, pentru ca deocamdata, in 99% din cazuri sunt mai destept decat ea. Adica e bine sa te simti destept si cunoscator si important pentru cineva, chit ca marea parte a superioritatii se manifesta cand e vorba despre a sti raspunsul la intrebari de genul “ce se intampla daca arunc chestia asta dupa calorifer – o mai pot scoate sau nu?”

Vedem cum o fi mai departe, cand va creste, si vedem cum o fi cu al doilea copil. Deocamdata in general e usor.

Advertisement