Mic ghid pentru intelegerea tolerantei

Problema cu toleranta este complexa. Ca pentru orice problema complexa, si pentru ea exista o solutie simpla (si probabil gresita :)) pe care o puteti gasi la finalul acestui post, daca veti avea rabdare sa-l cititi, ca e lung.

Ma gandesc de ceva timp la conceptul de toleranta, adica la ce inseamna el mai precis si am cautat sa ma lamuresc intai pe mine insumi ce inteleg eu prin acest concept, mai ales ca am observat ca acest cuvant/concept este inteles in mod diferit de oameni. Si tocmai cand mi-am facut o idee despre ce cred eu si voiam sa postez aici, am dat peste o conferinta de-ale lui Andrei Plesu din 2005 exact pe aceasta tema. Pentru ca textul mi s-a parut foarte bun, m-am gandit sa pun mai intai niste idei de acolo, iar apoi la final sa ma dau si eu destept.

Textul integral al conferintei este aici, se numeste “Toleranta si Intolerabilul – Criza unui concept”. Iata niste idei care mie mi-au atras atentia (numerotarile si sublinierile imi apartin):

1. Asistăm, de fapt, la o substanţială modificare de sens a conceptului de „toleranţă”. El nu mai desemnează acceptarea lui „altfel”, a opiniei diferite, ci, pur şi simplu, ignorarea (amabilă) a opiniei diferite, suspendarea diferenţei ca diferenţă. Rezultă că: 1. N-am nevoie să te înţeleg ca să te accept şi 2. N- am nevoie să discut cu tine pentru a-ţi da dreptate. Altfel spus, sunt de acord cu ceea ce nu pricep şi sunt, din principiu, de acord cu ceea ce nu sunt de acord. Dumneata ai dreptul la părerea dumitale. O respect. Eu am dreptul la părerea mea şi mă aştept ca ea să-mi fie respectată. Dialectica e inutilă. Toleranţa reciprocă sfârşeşte într-o universală tăcere, surâzătoare, pacifică, o tăcere pentru care dialogul e un bruiaj indezirabil. In aceste condiţii, toleranţa are efecte mai mult decât discutabile: ea amputează apetitul cunoaşterii, al înţelegerii reale a alterităţii şi dinamitează necesitatea dezbaterii. La ce bun să mai negociem, dacă rezultatul e, oricum, consimţirea mutuală la dreptatea celuilalt?

2. Toleranţa este un epifenomen al vieţii comunitare. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termeni concreţi.

3. Toleranţa nu intră în discuţie decât dacă una din poziţiile care se confruntă dispune de atributul puterii. Altfel spus, nu poate fi tolerant decât cineva care dispune de mijloacele de a fi intolerant.

4. Toleranţa e soluţia socialmente convenabilă a unui dezacord. Decid să nu mă comport discriminatoriu cu o stare de lucruri pe care am argumente să o dezaprob. Acordul cu celălalt nu se poate numi toleranţă; el nu e decât o formă de consens. Pentru ca folosirea cuvântului „toleranţă” să fie adecvată, trebuie ca evaluarea lucrului tolerat să păstreze o conotaţie negativă. Expresia „sunt tolerant cu femeile frumoase” e absurdă, dacă nu e rostită de un misogin, pentru care femeile frumoase sunt o categorie reprobabilă.

5. Toleranţa este înclinaţia, sau decizia, de a accepta lucruri pe care anumite criterii le-ar defini ca inacceptabile. E cădere la învoială cu ceva care te contrariază.

6. Nu se poate contesta faptul că exerciţiul neglijent al toleranţei, supralicitarea ei demagogică implică riscul unor evoluţii anarhice. Karl Popper, în cartea sa despre Societatea deschisă, observa, pe bună dreptate, că „toleranţa nelimitată duce la dispariţia toleranţei”. Trebuie să ne conservăm, cu alte cuvinte, „dreptul de a nu tolera pe cel intolerant” („the right not to tolerate the intolerant”)

7. Ateul care se declară „tolerant” în materie religioasă e un impostor: în realitate, sfera religiosului îi este indiferentă, astfel încât „toleranţa” nu-l costă nimic.

8. La începutul anilor ’80, a început să se invoce tot mai des „paradoxul toleranţei”, născut, pe de o parte, din întrebarea: „Cum trebuie să reacţioneze spiritul de toleranţă faţă de intoleranţă?” şi, pe de altă parte, din dificultatea de a susţine, cu argumente riguroase, că e bine să tolerezi ceea ce nu e bine. Până unde merge, aşadar, obligaţia firii tolerante de a se comporta permisiv cu insul intolerant şi cu intolerabilul şi cum se poate întemeia raţional acceptabilitatea inacceptabilului?

9. Toată această confuzie e rezultatul modului în care definim „diferenţa” şi al felului cum înţelegem să ne raportăm la ea. Am stabilit că nu există toleranţă decât acolo unde există diferenţă. Chestiunea e însă mai delicată decât pare la prima vedere, căci, pe de o parte, diferenţa vrea să fie consfinţită ca diferenţă, dar, pe de altă parte, ea aspiră la o condiţie de generalitate, de natură să o integreze „în rândul lumii”, laolaltă cu toate celelalte „diferenţe”. Cel „tolerat” ca fiind altfel nu vrea să simtă mereu că e altfel, că e exponentul unei categorii particulare şi, eventual, neobişnuite („peculiar’); nu-l face plăcere, deci, să fie tratat altfel decât ceilalţi (chiar dacă e un „altfel” pozitiv, un surplus de bunăvoinţă).

Discursul lui are doi timpi, oarecum contradictorii: A. Respectaţi-mă aşa cum sunt, oricât de diferit aş fi de voi. Lăsaţi-mă să fiu diferit! Şi B. De fapt, sunt la fel cu voi şi nu vreau un statut de excepţie tolerată. Diferenţa care ne desparte e secundară faţă de umanitatea care ne uneşte. Nu mă obligaţi să iau mereu notă de împrejurarea că sunt altfel!

Aşadar: A. Asumaţi diferenţa! Şi B. Comportaţi-vă ca şi când diferenţa n-ar exista! E nevoie de multă graţie socială, de mare fineţe psihologică şi, aş spune, de mare subtilitate metafizică, pentru a uni cele două exigenţe (A şi B) într-o atitudine comportamentală unică şi coerentă. Pui accentul pe diferenţă – eşti suspect de un latent spirit de discriminare. Pui accentul pe echivalenţă – eşti suspect că minimalizezi diferenţa. Eşti prins, orice ai face, într-un cerc vicios, care tinde să nemulţumească pe toată lumea. Te vezi constrâns la precauţii care pot deveni tot atâtea gafe. E, ca să luăm un exemplu, una dintre capcanele curente ale „sexismului”, aşa cum l-am experimentat la unele universităţi din Statele Unite: dacă, intrând într-o clădire, dai întâietate, la uşă, unei femei, eşti amendat ca „macho”; dacă n-o faci, eşti prost crescut.

Le zice bine domnu’ Plesu, nu?

Mai intai, 2 observatii:

a) Propozitia “N-am nevoie să te înţeleg ca să te accept.” din primul paragraf citat este practic o definitie a iubirii, nu? Cel putin la mine in familie problema se pune uneori si asa, atunci cand unul din noi face niste chestii pe care celalalt pur si simplu nu le poate intelege, celalalt decide totusi sa le accepte fix pentru ca asta se cheama iubire: sa nu incerci sa-l schimbi pe celalalt, ci sa-l iei si sa-l iubesti asa cum e.

Dar iubirea fata de ceilalti e cheia de bolta a unei religii cunoscute, stiti voi care, de unde mie imi rezulta ca persoanele credincioase/religioase ar trebui sa fie si cele mai tolerante, ca asa scrie la carte. Ma mir ca nu prea se intampla asta.

b) In legatura cu punctul 7 – ateul care e un impostor cand se declara tolerant in materie religioasa, pe motiv ca sfera religiosului ii este indiferenta – asta e un sofism. Sfera religiosului ii este indiferenta ateului, dar ateul nu ii este indiferent sferei religiosului, adica celor care sunt religiosi! Si aici nu ma refer la faptul ca este in fisa postului unui om religios sa il converteasca, sa il aduca la calea dreapta, sa-l mantuie etc pe unul ne-religios, nu, ma refer la chestii concrete, gen obligativitatea, de jure sau de facto, a orei de religie sau la construirea Magaoaei Neamului cu bani din impozitele platite de mine sau condamnarea din motive de religie a unor comportamente pe care le vezi la altii sau la faptul ca imi bate popa la usa ca sa dea cu apita prin casa si asa mai departe.

Aplicand aceeasi idee la homosexualitate, am putea spune si ca heterosexualul care se declara tolerant sau isi pune problema tolerantei in legatura cu homosexualitatea este un impostor, pentru ca sfera homosexualitatii ii este indiferenta, adica nu are treaba cu ea, ii este ceva strain. Dar asta ar insemna ca tema homosexualitatii ar trebui sa fie un NON-subiect pentru heterosexual, nu? Ma intreb daca cei care au ceva de spus impotriva homosexualitatii ar avea ceva de comentat la eticheta de impostor pusa de dl. Plesu….

Sigur, eu mi-am dat seama doar recent ca dl. Plesu are o agenda mai mult sau mai putin ascunsa in favoarea religiei crestine si, cine stie, poate chiar si in favoarea BOR, dar asta nu ma impiedica sa iau ce mi se pare ca e bun si folositor din discursul dumnealui, de asta am inceput cu aceste citate

Bun, si-acum sa zic ce cred eu despre toleranta.

1. Pentru mine, toleranta se aplica in legatura cu comportamentele oamenilor, atat timp cat aceste comportamente nu aduc atingere directa libertatii nimanui. 

2. Toleranta insa, dupa mine, nu se aplica opiniilor sau ideilor vehiculate de oameni in spatiul public. Chestia cu “spatiul public” e importanta, explic mai jos de ce.

Mai detaliat:

1. Nu am nimic impotriva ca tu sa te comporti conform opiniilor si credintelor tale, atat timp cat asta nu ma afecteaza pe mine sau pe altii cu nimic. Vrei sa-ti faci cruce pe strada cand treci pe langa o biserica? Fa-ti cruce, nu te voi impiedica. Vrei sa stai la coada sa pupi ramasite de cadavre pentru ca tu crezi ca sunt sfinte si daca le pupi o sa ai bani mai multi sau o sa fii sanatos? Stai la coada, eu nu o sa te opresc. Vrei sa faci sex cu o persoana de acelasi sex? Go ahead. Si asa mai departe.

Sigur, intr-o prima etapa nu incerc sa inteleg diferenta, ci doar s-o accept, asa cum zice dl. Plesu. Motivul deriva dintr-un principiu la care ader, si care se numeste dreptul la auto-determinare al fiecarei fiinte umane. E un drept care deriva din dreptul natural.

2. Aici urmeaza partea de incercare de intelegere a pozitiei celuilalt. Pentru a fi intelese, opiniile trebuie chestionate, trebuie supuse dezbaterii, altfel vorbim de dogme care trebuie inghitite pe nemestecate. De aceea am zis ca nu sunt tolerant cu opiniile altora. Daca ele sunt diferite de ale mele, am 2 posibilitati: sa le chestionez pe ale celuilalt si el pe ale mele (adica sa nu le tolerez asa cum sunt livrate), sau sa le ignor in mod amabil, ceea ce nu e de dorit, pentru ca in felul asta se suspenda dialogul, cu efectele nedorite pe care le descrie dl Plesu.

Am observat ca multa lume considera ca atunci cand spui ceva contrar opiniilor cuiva, se cheama ca nu esti tolerant. Afirmatia asta este adevarata si falsa in acelasi timp, adica se bazeaza pe o confuzie. Daca tu crezi ceva si te comporti intr-un fel derivat din acele credinte, comportamentul tau va fi tolerat. Insa opiniile pe care le spui nu e neaparat sa fie tolerate. Multa lume confunda dreptul de a spune ceva cu dreptul de a fi aprobat de ceilalti. Dreptul de a spune ceva este de necontestat, dar dreptul de a fi aprobat pur si simplu NU EXISTA.

Nu pot fi de acord din principiu cu lucrurile cu care nu sunt de acord, asta deoarece eu cred in rationalitate si cred in stradania de a cauta adevarul. Nu stiu daca exista adevaruri absolute, dar adevaruri valabile local sigur exista si cred ca merita cautate.

Deci nu pot sa nu reactionez la “bazaconiile” in care crede altul atunci cand sunt diferite de “bazaconiile” in care cred eu. Nu! O sa ne luptam cu cuvinte, o sa incercam sa ne convingem unul pe altul, cu speranta ca adevarul va iesi pana la urma la iveala. Uneori aceasta lupta poate fi foarte dura, dar asta e, merita.

Acum, precizarea de “spatiu public”. Daca ma intalnesc in privat cu cineva care, sa zicem, e credincios si-mi spune ca homosexualii pacatuiesc grav in fata Domnului, desigur ca o sa ma gandesc daca e potrivit din punct de vedere social sa avem o discutie din asta asa, mai neplacuta. Ca poate ne-am intalnit sa ne simtim bine, eu stiu, am iesit cu copiii in parc, si nu are rost sa ne contram. Daca insa aceeasi persoana va spune acele lucruri in spatiul public (internetul de exemplu ESTE spatiu public), ma voi bate cu ele. Desigur, unii vor considera ca ma lupt cu ei ca persoane, nu cu ideile lor, dar asta e, nu am cum sa explic tututor ca pot fi impotriva a ceea ce spui fara sa fiu impotriva ta.

Cam asta e. Sunt curios ce parere au cititorii.

Advertisement