Sofia (4.5 ani) isi uraste cu patos adidasii. Ma rog, nu sunt adidasi de la Adidas, sunt pantofi din aia de outdoor din Decathlon. Ar incalta orice in afara de ei, desi bineinteles ca ea si i-a ales, nu a venit nimeni sa-i bage ei pe gat niste adidasi. Mie imi plac foarte mult pantofii de genul asta, daca as putea numai cu asa ceva m-as incalta.
Sofia nu vrea sa-i poarte si pace. Pe traseu din ala de catarare in parc aventura s-a urcat cu slapi. Pe dealuri si coclauri s-a incaltat cu slapi. Acum ca a venit toamna si dimineata sunt 12 grade iar pe bicicleta poate fi frig, refuza sa-si puna adidasi si vrea tot slapi. Mai are o pereche, sa zici ca poate nu-i plac aia din Decathlon, dar nici pe ceilalti nu vrea sa-i poarte. Nu ii plac adidasii si pace.
Asa am simtit eu poate pentru prima data frustrarea parintelui care are niste asteptari de la copil si copilului nu-i pasa deloc de ele. Stiti despre ce vorbesc, acelasi gen de sentiment ca atunci cand tu vrei sa se faca doctor pentru ca <insert “parintele stie mai bine” type of argument here> iar el vrea sa se faca actor sau ceva de genul asta.
Respir adanc si imi reamintesc ca desi sunt frustrat, copilul e o fiinta separata de mine care are dreptul sa aiba propriile lui preferinte. Dar totusi nefiind ceva la fel de serios ca alegerea profesiei, alegere in legatura cu care ma pregatesc inca de pe acum sa nu am asteptari, nu renunt la a incerca sa o conving sa poarte adidasi in situatiile in care ei ar fi mai potriviti decat slapii.
Asa ca o intreb de ce (mama naibii) nu vrea sa poarte adidasi. Printre suspine si vaicareli imi spune ca i se pare ca ii sunt mari (ce-i drept, in cele cateva cazuri in care i-a purtat, a facut crize de nervi ca nu sunt legati destul de strans). Sofia, nu iti sunt mari adidasii, spune-mi de ce nu vrei sa-i porti.
Si atunci Sofia imi spune: “Nu stiu”. Iar eu sunt foarte multumit cu acest raspuns, ba sunt chiar un pic mandru de ea si de mine si deocamdata nu mai continui discutia.
Explic mai jos de ce acesta mi se pare un raspuns foarte bun la varsta ei:
- in primul rand ma bucur ca nu se blocheaza si nu tace sau doar urla, cum fac copiii cand sunt speriati; in mod clar, nu e speriata de mine;
- ma bucur ca nu insista sa inventeze pretexte, adica nu ma minte;
- acest raspuns dat inseamna ca ea in interiorul ei a facut o minima introspectie si a incercat sa se inteleaga pe ea insasi; ca nu a reusit nu e o problema, totusi nu ne putem astepta ca un copil de 4 ani si jumatate sa spuna “nu vreau sa port acesti pantofi pentru ca ii asociez cu un sentiment negativ pe care vreau sa-l evit” sau o alta explicatie din asta psihanalitica; important e ca a incercat sa se inteleaga pe ea insasi;
- “Nu stiu” este in definitiv o marturisire a vulnerabilitatii: inseamna “nu sunt capabil sa inteleg”, “nu am o explicatie” etc; mi se pare foarte important ca un copil sa nu se rusineze de faptul ca nu stie; doar invatand ca e ok sa nu stii va putea sa puna intrebarile necesare ca sa stie;
Prin acest “nu stiu” copilul in definitiv cere acceptare – stiti cum se zice, daca iubesti atunci trebuie uneori sa accepti fara sa intelegi.
Prefer acest raspuns oricarui altuia la varsta asta, pentru ca e clar ca refuzul de a purta adidasi nu are un motiv concret si probabil nu voi afla niciodata care e motivul ala irational pentru care nu vrea sa ii poarte (asociaza cu ceva neplacut, era speriata de ceva cand i-a cumparat, vede alt fel de incaltari la colegii de la gradi si vrea sa fie la fel ca ei, cine stie).
Pasul urmator este sa incercam impreuna sa deslusim acest “Nu stiu” dar asta e un exercitiu pentru o varsta mai mare, cred eu, mai astept sa mai treaca 1-2 ani.
Si ma bucur. Ma bucur pentru ca atunci cand eram in liceu mie imi era rusine sa spun ca nu stiu si nu inteleg la orele de romana la care profesorul nostru era un elitist de rahat caruia cred ca ii facea placere sa ne faca sa ne simtim prosti. Si as fi vrut sa am curajul sa-i spun “Dude, fie sunt eu prost fie faci tu pe desteptul fata de niste copii, dar cert e ca NU INTELEG NIMIC DIN CE VORBESTI si te rog sa-mi explici pe inteles”.
Sper ca copiii mei sa nu aiba probleme de genul asta si mi se pare ca drumul spre acolo incepe cu acest “Nu stiu domle, nu stiu si sunt perfect ok cu chestia asta”.
Viață de tată 
Si la 9 ani jumate Mara are momente in care are ea alegerile ei care mie mi se par absurde. Si o intreb de ce a facut asta, cum s-a gandit ea? Si daca stie exact imi zice dar mai sunt si momente in care pur si simplu “nu stiu, mami!” :)))) Evident, eu ma enervez, cum adica sa nu stii, tu la tine in cap tre’ sa stii! Dar asta e gandirea mea stupida de adult, ei pur si simplu fac chestii impulsiv. La faza cu pantofii s-ar putea sa fie chiar un disconfort pe care ea il simte, unii le au cu sosetele, altii cu altele :)))))) Nu pot sa zic ca n-o inteleg, daca as putea as merge in slapi toata viata :D
fiica mea are mai multe tipuri de incaltari. Pot sa zic ca in unele se simte bine si in altele nu. Cei de la Dechatlon ii sunt prea stramti in latime daca iau la lungimea actuala…. eu ma bucur ca avem de unde alege si pot gasi un model sa se simta bine – e vital!