Nasterea

Credeam ca-mi va face placere sa scriu postul asta, asteptam sa trecem de nastere ca sa pot scrie dupa aia despre, iar acum, cand trebuie sa pun pe foaie cum a fost, constat ca nu prea imi vine sa scriu. Nu pentru ca nu as vrea sa-mi amintesc, ci pentru ca fata de lucrurile care se intampla in momentul asta si care ma preocupa acum (adica: cat a mancat, cat a cacat, de ce plange, de ce nu doarme, de ce are o scama acolo si dincolo, cum facem sa doarma mama-sa etc), nasterea nu mai pare deloc importanta. 

Nasterea, bag seama, e ca examenul de admitere la facultate de pe vremea mea: te pregatesti mult timp pentru el (9-12 luni), il astepti cu anxietate si nerabdare, vorbesti foarte mult despre el cu altii in aceeasi situatie ca si tine, iar dupa ce trece nu numai ca nu prea-l mai pomenesti pentru ca esti ocupat cu altele mai interesante, dar, incet incet realizezi ca nu a fost nici pe departe nici cel mai greu, nici cel mai frumos si nici cel mai important eveniment/ examen din viata ta.

In fine, incep sa scriu fara sa am foarte clar in cap cum o sa scriu si unde o sa ma duca re-amintirea. S-ar putea sa existe si pasaje explicite, asa ca fiti avertizati in caz ca aveti naturelul simtitor. S-ar putea sa fie sentimentaloid sau plictisitor, va spun sincer ca nu-mi pasa cum o sa iasa, pentru ca aici vreau sa scriu in primul rand ca sa pastrez lucrurile astea undeva in caz ca o sa vreau sa-mi amintesc.

Joi seara, inainte sa adorm, mi-am dat seama ca din camera unde urmeaza sa stea copila lipseste masa de infasat, care era in camera cealalta, la uscat (inca mai miroase a vopsea). M-am ridicat din pat si am adus-o in camera copilului, asa ca de-abia incepand cu acel moment se poate spune ca totul a fost pregatit. Sigur, o sa spuneti ca nasterea se va fi intamplat oricum, avand in vedere ca medicina nu cunoaste deocamdata niciun caz in care vreun copil sa fi ramas definitiv in burta la ma-sa, dar mie imi place sa cred ca Sofia m-a asteptat pe mine sa-mi dau seama ca trebuie sa aduc masa de dincolo pentru ca totul sa fie intr-adevar gata.

Nu mai stiu ce am facut vineri. Sambata dimineata am fost la maternitate sa facem un test din ala de stres, in care se inregistreaza bataile inimii copilului timp de 20 de minute, si totul a fost in regula, iar in afara de asta testul ne-a mai spus si ca Ioana practic nu avea deloc contractii. Duminica m-am trezit chiar inainte de ora 9, pentru ca oricum nu pot sa dorm mult si pentru ca mi s-a parut ca Ioana a mers ceva mai des la baie decat de obicei (gen, 1 data la 2 minute).

„Cred ca am contractii”, mi-a spus, iar eu m-am dus in camera de alaturi, am luat un caiet si un pix si am notat ora si cam cat a crezut ea ca a tinut contractia. Urmatoarele 2 contractii au venit la 10 minute distanta si au tinut cam 30 de secunde fiecare. Eu ma gandeam ca pana la 511 mai este suficient timp (511 = contractii de 1 minut, la fiecare 5 minute, timp de 1 ora), asa ca m-am dus sa-mi fac o cafea si nu am dat mare atentie cand mi-a spus ca are din nou contractii, la 5, apoi la 3-4 minute si ca tin cam 50-60 de secunde.

Dupa ce a trecut inca o ora a fost clar ca lucrurile evolueaza rapid si ca e cazul sa mergem la spital, ceea ce am si facut: la ora 11 eram la maternitate, dupa cel mai liber drum prin Bucuresti de multa vreme. Mai jos aveti momentul dinaintea plecarii, puteti vedea si ce am inteles eu in ziua aia prin “imbracaminte adecvata pentru nastere”. A fost cam singurul moment cat de cat amuzant al intregii zile.

Dupa ce am ajuns la maternitate am fost luati in primire de o asistenta si de medicul obstetrician de garda, un tip tinerel, cu ochelari, genul tocilar. Ioana avea dilatatie 3-4, dupa cum a spus el, si niste contractii destul de puternice. Acelasi gen de test ca sambata a spus ca fetita era in ordine, inima ii batea cum trebuie si ca nu sunt probleme pe partea asta.

Ne-am bucurat, am zis noi ca daca s-a dilatat pana aici atat de repede si fara dureri foarte mari (contractiile incepusera, evident, inca din timpul noptii, dar fusesera aproape insesizabile) inseamna ca sunt sanse ca tot procesul sa mearga destul de repede. Doctorul ne-a intrebat daca dorim epidurala iar Ioana a spus ca mai asteapta, pentru ca la momentul ala nu prea erau motive: contractiile erau suportabile. Atunci doctorul a spus ca putem sa punem macar cateterul ca sa nu mai pierdem vremea cu el cand va fi sa fie cazul de anestezie, insa ni s-a parut o prostie si am refuzat, iar medicul anestezist cu care ne-am intalnit cateva minute mai tarziu a zis si el oricum ca nu pune cateter fara sa faca anestezie.

Era aproximativ ora 12:00 si noi am urcat in rezerva, unde am lasat bagajele, Ioana s-a schimbat in halatul de nastere iar apoi am trecut in sala de travaliu, care comunica cu sala de nasteri. Noi doi, plus moasa, nu mai era nimeni altcineva acolo. Din cand in cand venea ba anestezistul, ba obstetricianul de garda, ba diferite persoane, dar in marea parte a timpului am fost doar noi doi si muzica din telefon.

A fost perioada cea mai frumoasa a zilei si a durat ceva mai mult de o ora. Contractiile veneau si plecau, nu le-am mai cronometrat pentru ca nu mai avea rost. In pauzele dintre ele vorbeam putin intre noi, ne imbratisam iar eu faceam glumite proaste gen “te doare, ma, te doare? asa-i cand nasti natural”si “crezi ca mai dureaza?”, ii mai faceam cate un masaj si ii mai dadeam cate o gura de apa. Ne-am tinut mult si de mana. Ioana zice ca a ajutat-o ca am fost acolo – de fapt, in momentul asta in care scriu si o intreb din nou, spune ca faptul ca am fost acolo a facut toata diferenta si ca i-ar fi fost greu cu toti oamenii aia straini, mai ales ca de la un punct incolo nu mai era in stare sa ia decizii si nu mai judeca limpede, dorea doar sa scape sau sa moara. Dar sa nu anticipam.

Vreau sa spun, pentru tatii care poate se gandesc sa asiste la nastere dar le este teama, ca mare parte din travaliu este surprinzator de… cum sa zic, nespectaculos. Nu e nimic de speriat acolo si este pacat sa nu fii langa femeia ta cand trece prin asta, dupa mine. Ea este foarte vulnerabila in momentele alea si cred ca sunt foarte putine situatiile in care o femeie nu-si doreste sa aiba pe cineva cunoscut langa ea in timpul travaliului. Ce m-a frapat in momentele alea a fost firescul situatiei: stai si te gandesti la nasterea copilului tau si-ti inchipui ca va fi cu surle si trambite, ca se vor auzi macar tobe si trompete si ca pamantul se va opri putin din rotatie pana cand se naste copilul, dar de fapt lucrurile se petrec cat se poate de in liniste si pe neobservate: afara e o zi ca oricare alta de primavara, cu putina ploaie si vant si un pic de soare, iar inauntru se intampla cel mai important lucru din viata ta de pana atunci.

Incarcatura emotionala este intr-adevar mare pentru cel care asista. Nu si pentru cea care e in travaliu: Ioana nu avea  timp sa se intrebe cum se simte si ce gandeste, pentru ca era ocupata sa respire si sa administreze durerea. Eu in schimb stateam cu lacrimile in gat: nu de frica, nu de anxietate, pur si simplu pentru ca eram foarte induiosat. Nu mi-a fost greu sa-mi retin emotiile si cred ca oricine o poate face: smecheria este sa-ti spui ca nasterea nu este despre tine, insotitorul, ci este despre femeie si copil si despre durerile prin care trec ei. Mi s-ar fi parut deci penibil sa colapsez eu pe-acolo, mai ales ca, daca tot m-am dus, mi-am spus ca trebuie sa-mi pastrez sangele rece in caz  ca se intampla ceva.

La ora 12:30 -12:45 a venit si doctorita care a urmarit sarcina Ioanei. Vesela, zambitoare, a laudat-o pe Ioana pentru felul in care rezista si i-a sugerat sa faca epidurala, pentru ca “nu merita sa treci prin durerile astea”. Aici amintirile mele sunt incetosate: stiu ca doctorita a examinat-o si a spus ca dilatatia este spre 8, dar nu-mi amintesc sa fi spus ca nu se mai poate face epidurala la dilatatie 8, deci nu cred ca asta a fost motivul pentru care nu s-a pus epidurala. Cred ca a fost o combinatie de factori: doctorita a spus ca nu prea mai are rost pentru ca urmeaza sa nasca in scurt timp, Ioana rezista bine la durere si vorbea cu noi, mie-mi era teama ca daca i se face anestezie atunci, nu o sa simta cand va fi nevoie sa impinga si deci nu o sa impinga bine etc, cert este ca s-a renuntat complet la ideea de epidurala fara sa-mi fie mie clar care a fost motivul exact.

La ora 13:20 doctorita a hotarat sa rupa membranele, care pana atunci fusesera evident intacte, si a facut asta cu o foarfeca lunga cu varful indoit ca un carlig – arata ca un instrument de tortura, sincer sa fiu. Lichidul impreuna cu cheaguri de sange, cred, a inceput sa curga si doctorita a zis ca totul este in ordine, are culoarea potrivita si restul.

Si ne-am pus pe asteptat: eu, moasa, doctorita, stateam in cerc in jurul mesei de nastere, pe care statea Ioana cu picioarele sub ea, adica turceste cumva. Am uitat sa spun ca in tot timpul asta bataile inimii Sofiei si contractiile erau monitorizate – receptoarele erau wireless, deci nu o incurcau pe Ioana cu nimic.

Cred ca pe la ora 13:40 in sala au venit medicul neonatolog si cu o asistenta si s-au pozitionat in dreptul unei mese pe care probabil urma sa se aseze nou-nascutul, lucru din care eu deduc faptul ca doctorita credea ca nasterea este iminenta. Dupa vreo 10 minute de asteptare insa au plecat, pentru ca fetita, se pare, tot nu coborase. Am intrebat-o pe doctorita daca e cazul sa ne ingrijoram si a spus ca nu, deocamdata nu sunt semne ca ar exista vreun conflict intre copil si oasele bazinului mamei.

Asa ca am mai asteptat. Intre timp contractiile devenisera destul de dureroase si Ioana incepuse sa nu prea mai fie pe-acolo, sa poti vorbi cu ea. O tineam tot timpul de mana si ea imi cauta mana si, din cand in cand, privirea. Respiram impreuna. Apoi a existat un moment in care contractiile au devenit maxime ca intensitate, dar nu as sti sa spun cand si cat a durat. A inceput sa tipe pe contractie, dar copilul tot nu coborase si nici nu exista nevoia aia de a impinge de care am tot auzit la cursuri.

Doctorita verifica din cand in cand progresul copilului pe canalul de nastere si spunea ca se misca, ca progreseaza. Stiam ca o doare rau dar eram increzator si incepusem sa fiu nerabdator sa vad capul copilului. Treaba asta a durat vreo 45 de minute, cred. Doctorita tot intreba daca simte nevoia sa se screama, Ioana spunea ca nu, respira sacadat si uneori dadea drumul unui tipat. Eu ma ingrijeam sa respire corect, sa nu se hiperventileze, sa nu i se usuce buzele si sa bea din cand in cand apa.

Apoi, brusc, lucrurile s-au precipitat. Doctorita a inceput sa devina mai ferma si sa-i spuna Ioanei sa impinga pe contractie, iar moasa a inceput de la un moment dat sa aplice cunoscutul cot al moasei. Copilul inainta pe contractie dar apoi revenea, asa ca scopul moasei, din cate mi-am dat seama, era sa blocheze copilul in pozitia in care inainta si sa nu-l lase sa revina. Memoria mea nu mai este clara incepand din punctul asta, nu imi amintesc exact succesiunea lucrurilor si nu mai stiu cat au durat. De exemplu, nu stiu de ce Ioana a primit la un moment dat o linie de oxigen, dar imi amintesc ca i-am spus ca o sa fie high si ca o sa nasca usor drogata cu oxigen. Nu mi-a raspuns.

Imi amintesc insa ca deodata a venit din nou in sala de nasteri mai multa lume. Nu mi-e clar cine i-a anuntat, dar au venit medicul obstetrician de garda care a inlocuit-o pe moasa langa Ioana, neonatologul si asistenta, anestezistul si probabil inca cineva. Ioana incepuse deja sa tipe destul de rau la fiecare contractie si, mai important, incepuse sa acuze dureri foarte mari si in rastimpul dintre contractii. Nu insa si senzatia de a impinge, pe aia n-o avea, din cate ii raspundea doctoritei.

Doctorita si cu medicul au inceput sa-i dirijeze efortul de a impinge si ii spuneau sa nu tipe ca sa nu piarda energia necesara impinsului. Ioana impingea 10-20 de secunde pana fata i se facea rosie ca focul si mie imi era teama sa nu-i plesneasca o vena, iar apoi tot dadea drumul unui tipat sfasietor. Aici am inceput sa cedez eu. In ultimele 15-20 de minute nu am mai tinut-o de mana si nu i-am mai spus nimic, si pentru ca nu aveam cu cine vorbi, si pentru ca toata lumea era cu gura pe ea si-i spuneau ca trebuie sa colaboreze, ca trebuie sa impinga pe contractie si ca copilul mai are de trecut un prag si dupa aceea o sa iasa.

Eu nu cunosc in detaliu anatomia nasterii, dar cand doctorita spunea ca simte copilul si ca nu mai e mult, eu ma asteptam sa-i vad capul din clipa in clipa, insa observand cum verifica doctorita, am realizat ca fetita mai avea destul pana la iesire, cel putin 10 centimetri. La fiecare contractie, vedeam ca se intampla lucruri, ca exista o presiune in zona, ca ies lucruri afara, dar progresul era lent. Nu stiu cum decurge o nastere naturala, asa ca nu puteam sa-mi dau seama daca ce se intampla era relativ normal sau nu. Tot ce puteam face era sa ma uit la fata doctoritei si sa incerc sa inteleg ce e in capul ei, sau daca nu, atunci sa am incredere deplina in ea.

Ceea ce am si facut, o perioada. Doctorul simpatic cu ochelari de tocilar de dimineata, care a inlocuit-o pe moasa in dreapta Ioanei (eu fiind in stanga iar doctorita jos, la prindere) s-a dovedit a fi foarte dur. Daca mie mi se parea ca moasa apasa ferm dar cu grija, baiatul asta practic s-a urcat pe Ioana (sigur, exagerez, dar asa am perceput eu) si a inceput sa apese mult mai puternic. Sunt sigur ca asa trebuie, insa ceea ce se intampla cu Ioana in timpul asta nu mi se mai parea in regula. Atunci cand venea contractia, Ioana incerca sa impinga timp de 4-5 secunde, doctorul apasa pe burta in acelasi timp, dar Ioana se oprea si incepea, practic, sa urle de durere, in loc sa tipe cum facuse pana atunci, si sa spuna printre urlete ca nu e bine.

In scurtele pauze, Ioana spunea ca nu mai poate, ca vrea sa se opreasca si ca o doare foarte rau (nu era clar sau nu imi amintesc eu unde exact o durea). Si tot nu simtea nevoia aia de impins. Sau o simtea dar senzatia era acoperita de durerea continua. Eu am intrebat-o pe doctorita daca nu e cazul sa o credem pe Ioana cand spune ca nu mai poate. Nu imi amintesc ce mi-a raspuns sau daca mi-a raspuns, insa de la un moment dat incepuse sa spuna (catre Ioana?) ca mai e putin si nastem si ca e pacat sa taiem burta acum. Si tot insista cu chestia asta, ca e pacat sa facem cezariana acum.

Din cauza asta, dupa un punct mi-am pierdut increderea in ea. Incepusem deja sa cedez, dupa cum am spus, deci e posibil sa nu mai fi judecat clar in momentele alea si sa fi fost paranoic, insa, cumva, mi s-a parut ca ea insista ca Ioana sa nasca natural, ca, intr-un fel, ea, doctorita, isi doreste chiar ca Ioana sa nasca natural. Sunt sigur ca mare parte din motivul pentru care spunea asta este legat de faptul ca intr-adevar era mai bine sa nasca natural, dar e probabil ca eu sa fi gandit asa pentru ca de mai multe ori in timpul sarcinii Ioana mi-a spus ca doctorita este incantata ca va asista o nastere naturala. Ca sa fie clar, eu scriu aici doar ce am gandit eu si nu imi propun niciun moment sa-mi dau cu parerea despre ce gandea doctorita. Sunt convins ca in tot ce a facut a urmarit interesul Ioanei si nu am cum sa-mi dau eu cu parerea despre ce a decis ea ca trebuia facut atunci.

Numai ca tipetele de durere ale Ioanei, care se transformasera in urlete de durere, acum pareau ca sunt urlete de groaza. Eu asa le auzeam, si la fiecare urlet din asta simteam cum imi albeste parul in cap. Ioana era in mod clar intr-o suferinta mare si continua, durerile persistau intre contractii si, in afara de asta, Ioana a intrat si in panica. Eu nu mai puteam sa fac nimic pentru ea, nu mai puteam s-o mai ajut cu nimic, momentele alea cu “tine-ma de mana si sa respiram impreuna cat tine contractia” trecusera de mult. Urlete, rugaminti, voci una peste alta, asa arata acum sala de nasteri.

M-am speriat. Am intrebat-o pe Ioana cat am putut de tare, daca mai poate. A spus ca nu mai poate, asta imi amintesc perfect. Am intrebat-o daca vrea sa facem cezariana si cred ca a spus da. M-am intors spre doctorita. A intrebat-o si ea pe Ioana de cateva ori daca vrea sa facem cezariana, dar a mai dus-o cu vorba timp de 2 sau 3 contractii.

Contractii care, intre timp, devenisera mult mai slabe decat cele cu care am intrat in ultima faza. Stiu asta pentru ca ma uitam pe ecranul ala de monitorizare: daca la inceput contractiile era de intensitate 120 sau chiar mai mult (nu stiu ce inseamna asta dar stiu ca pe aici e cam maximul de intensitate), acum rar mai treceau de 60-70. M-am ingrijorat. Ioana era in mod clar epuizata, in primul rand fizic. Nu mai avea energie sa mai impinga si uite ca se pare ca nici nu prea mai era mare lucru de impins, contractiile scazand in intensitate.

Era aproximativ ora 15:20 – 15:30 si membranele erau rupte de aproape 2 ore. Situatia era asa: gravida epuizata fizic, cu dureri foarte mari intre contractii, copilul tot nu era coborat suficient, iar contractiile scazusera in intensitate fata de inceput. Nu sunt eu doctor si deci nu pot sa spun daca se impunea cezariana, dar totusi nu pot sa imi inchipui cum ar fi decurs in continuare lucrurile daca nu se facea cezariana, ca Ioana in mod clar nu avea sa fie mai puternica.

Nu m-au primit in sala de operatii. A inceput sa vina foarte multa lume, medici si asistente si mi s-au parut agitati (posibil doar sa mi se fi parut, din cauza ca eram speriat). Imi amintesc ca nu stiam in momentele alea daca este ceva grav sau nu. Imi tot spuneam ca atat timp cat bataile inimii copilului nu coborasera niciodata sub 120, fetita era bine, nu suferea. Dar nu stiam cat de usor urma sa fie de scos din burta, avand in vedere ca era destul de clar ca se blocase pe parcurs. Masa pe care era Ioana a fost impinsa inspre sala de operatii si a trebuit sa-i dau drumul la mana. In timp ce se inchideau usile, m-am gandit ca o las singura si ca e speriata.

Si uite asa m-am trezit pe holuri, desi toata sarcina mi-am spus ca eu nu o sa stau pe holuri cand se naste copilul meu. O vreme (5-10 minute) nu s-a auzit nimic si m-am gandit ca au pus-o deja sub anestezie. Apoi s-au auzit niste urlete care mi s-au parut infioratoare, poate pentru ca nu eram langa ea si nu stiam ce se intampla. Si glasuri. Si apoi pauza si inca o repriza de urlete, care de data asta a durat ceva mai mult de cateva secunde. Au mai incercat sa nasca natural, de doua ori, dupa cum mi-a spus Ioana dupa aceea.

Am inceput sa ma plimb pe-acolo si, in capul scarilor, la etajul de mai jos, am vazut-o pe Alexandra, care se pare ca era acolo de 1 ora sau mai mult si auzise in tot timpul asta urletele Ioanei chiar de jos, de la parter (sala de nasteri este la etajul 3). Nu stiu ce am vorbit cu ea, stiu doar ca i-am spus ca sunt ingrijorat. In sfarsit, din sala de operatii nu se mai auzea nimic (2 randuri de usi). O asistenta ne-a spus sa plecam mai incolo, apoi a venit alta si ne-a spus sa coboram la etajul de jos, unde stateau nou nascutii.

La ora 16:01 am vazut-o prima oara pe fiica-mea in bratele asistentei care o ducea din sala de cezariana in salonul de nou nascuti. Nu am simtit nimic si nu am avut nicio reactie. Alexandra m-a indemnat sa-i fac o poza, asa ca i-am facut poza asta

Si imediat dupa aia m-am gandit ca e stupid ca primul lucru pe care il fac cand imi vad prima oara copilul este o poza.

In urmatoarele 5 minute m-a chemat medicul neonatolog sa-mi povesteasca despre copil si imi amintesc ca, desi nu eram emotionat, nu intelegeam aproape nimic din ce-mi spunea. Nu am retinut greutatea si dimensiunile de la nastere, ci doar scorul Apgar. Nu intelegeam ce imi spune doctorita cand imi spunea ca copilul a avut o pozitie ciudata si ca s-a nascut cu o bosa in spatele capului si ca se pare ca s-a blocat in simfiza pubiana. Am intrebat ce este aceea o bosa. Nu am inteles explicatiile. Doctorita pomenea ceva de faptul ca din cauza compresiei e posibil sa planga o vreme scancit, sa aiba nevoie de oxigen si de glucoza (?!). In timp ce vorbeam, Sofia a inceput sa planga destul de tare si doctorita a spus ca uite ca o contrazice cu plansul scancit. Apoi a mentionat ceva de calitatatea vietii. Nu intelegeam mare  lucru, asa ca am intrebat-o daca copilul s-a asfixiat vreun moment in timpul nasterii si m-a asigurat ca nu, daca s-ar fi intamplat asta acum nu mai statea de vorba cu mine.

Eram complet anesteziat. Am semnat hartiile alea cu vaccinurile si alte lucruri, apoi m-am dus catre Sofia si i-am dat un deget, de care m-a prins. In continuare nu simteam nimic, nu o recunosteam ca fiind a mea, nu mi se parea ca seamana cu nimeni cunoscut. Singurul lucru pe care l-am gandit a fost ca este un bebelus frumos sau ca, ma rog, arata mult mai bine decat ma asteptam: nu era umflata, nu era murdara si asa mai departe. Inca nu stiam nimic de mama-sa, asa ca am plecat de acolo si cred ca mi-a spus cineva ca este bine si ea. O ora mai tarziu am vazut-o si pe Ioana.

Asta a fost nasterea, asa cum mi-o amintesc eu acum. Sunt convins ca memoria mea nu este 100% fidela, dar de majoritatea lucrurilor pe care le-am scris aici sunt relativ sigur.

Nu am decat lucruri bune de spus despre personalul medical – nici nu prea as avea cum sa reprosez ceva, avand in vedere ca nu sunt medic. Poate ar fi trebuit sa i se puna epidurala de la inceput, ceea ce i-ar fi conservat puterile pentru final. Dar epidurala este la alegerea gravidei si Ioana a ales sa nu faca, iar apoi e posibil sa fi fost prea tarziu sau doctorita sa fi evaluat ca nu mai are rost, dat fiind ca ea credea ca nasterea va veni in scurt timp. Poate mai trebuia asteptat inainte sa se rupa membranele sau poate mai trebuia asteptat dupa aceea si nu trebuia fortata impingerea, desi mie 2 ore mi se pare mult. Poate aceasta nastere ar fi putut avea loc natural si mai era nevoie de inca putin efort pe care Ioana nu l-a mai putut sustine. Poate ca au decis sa faca cezariana pentru ca am insistat eu, nu pot sa stiu.

Repet: consider ca din punct de vedere medical personalul si-a facut treaba profesionist. Parerea mea personala, de om care nu are cunostintele necesare, dar care a fost acolo, care cunoaste reactiile Ioanei la durere si care nu s-a speriat de la prima contractie si de la primul tipat, este ca acest copil nu se putea naste natural si ca cezariana de urgenta a fost o alegere buna.

Dar lucrurile astea nu mai conteaza acum, bine ca s-a terminat totul cu bine. Ma bucur ca am trecut prin chestia asta, ma simt asa, cu mai multa experienta de viata. Sigur ca as fi preferat sa fi fost o nastere mai usoara si sa-mi vad copilul iesind din mama-sa, ceea ce ar fi fost o mare usurare pentru mama in primul rand si pentru mine in al doilea rand, pentru ca ar fi adus “closure” chinului, dar e bine si-asa cum s-a intamplat.

Acum deja avem altele la care sa ne gandim.

PS am dezactivat comentariile.