Parintii, piedici in dezvoltarea propriilor copii

Probabil ca majoritatea parintilor ar fi ofensati daca cineva le-ar spune ca ei insisi sunt, uneori sau deseori, piedici in dezvoltarea si evolutia propriilor copii. E de inteles, pentru ca atunci cand iubesti pe cineva ca pe ochii din cap si ai impresia ca faci totul pentru el, cum fac majoritatea parintilor, este greu sa accepti o asa idee.

Acum, sigur ca eu nu sunt nici psiholog, nici pedagog si in general nu am nici o competenta obiectiva in ceea ce priveste puericultura. Sigur, sunt foarte destept (!), dar si oamenii foarte destepti pot fi foarte prosti, mai ales cand sunt in situatii in care sa fii obiectiv este greu, asa cum e situatia cu puii – productie proprie.

Insa daca acceptam macar in principiu urmatoarele 2 idei, atunci cred ca suntem de acord ca merita macar sa ne uitam cu atentie din cand in cand la felul in care ne comportam cu copiii nostri.

Ideea 1: Parinteala nu se invata la scoala, din pacate, asa ca e plauzibil ca multi dintre noi nu sunt asi la parinteala din oficiu si ca suntem condamnati sa repetam, de multe ori inconstient, lucrurile pe care le-au facut parintii nostri cu noi (sau sa facem, in mod constient de data asta, exact contrarul lor). Iar aceste lucruri nu au cum sa fie 100% lucruri bune, mai sunt si greseli.

Ideea 2: Intentiile bune nu garanteaza 100% un rezultat bun al unei actiuni, asta filozofic vorbind. Adica poti sa faci cele mai mari dandanale pornind cu cele mai bune intentii.

Corolarul la ideea de mai sus e ca exista situatii in care prea mult ajutor strica.

De prea multe ori am vazut in parc urmatoarea situatie: se da un copil mic, sa zicem intre 1 si 2 ani. Uneori de-abia merge, alteori merge bine dar intotdeauna la varsta asta exista lucruri pe care acesti copii nu le pot face in parc, pentru ca sunt limitati din punct de vedere al capacitatilor fizice.

De exemplu, nu pot urca deloc sau cu usurinta cele 3-4 scari care duc la prima platforma a unui turn din asta in care se catara copiii ca sa se joace. Insa ei incearca sa urce oricum. De pe margine, parintele observa ca progenitura are dificultati.

Si-atunci, parintele considera ca e nimerit sa ia copilul in brate si sa-l puna el pe platforma, adica sa elimine din viata copilului dificultatea de a escalada scarile.

Ce e gresit aici? Dupa parerea mea, totul.

Intai, parintele presupune ca scopul copilului e sa ajunga sus, deoarece pentru parinte, urcatul scarilor nu are nimic atractiv. Insa asta e o presupunere absurda, pentru ca atat timp cat copilul nu poate urca scarile, care de obicei sunt partea cea mai usoara a acestor turnuri, este evident ca odata ajuns sus, nu va putea sa faca mare lucru, gen sa parcurga traseele cu plase, sa se urce pe alte scari, sa se dea pe tobogan samd. De aici rezulta ca scopul copilului de cele mai multe ori nu e acela de a ajunge sus, ci chiar acela de a urca scarile.

Asta de fapt e o teoretizare, pentru ca desigur ca un copil nici macar nu isi propune vreun scop in mod formal, el se ocupa pe rand de provocarile care-i vin in fata, asa cum ii vin. Acum sunt in fata scarilor, hai sa le urc. etc.

Presupunerea asta pe care o face parintele in mod implicit este un lucru greu de inteles pentru mine. In termeni generali, cred ca ea se bazeaza pe o convingere a parintelui care suna ceva de genul: “Copilul este un om care are aceleasi nevoi ca si mine, adultul, insa nu are capacitatile fizice de a indeplini acele nevoi asa cum le am eu, adultul, de aceea eu trebuie sa suplinesc lipsa acestor capacitati si sa ii ofer acces la indeplinirea nevoilor pe care cred ca le are”.

O convingere foarte pernicioasa, daca ma intrebati pe mine. Copilul nu are cum sa aiba aceleasi nevoi ca un adult, pentru ca el nu are aceeasi dezvoltare cognitiva ca un adult. Pe el nu-l intereseaza sa admire peisajul si sa puna pe facebook o pozuta cu “ce aer curat e in parc”, pe el il intereseaza sa manance mizerii de pe pamant, de exemplu.

Adica el are mai intai de experimentat niste lucruri care pe adult nu-l mai intereseaza de mult: sa atinga, sa guste, sa stea intr-un picior, sa se balanseze pe o treapta, sa miroasa un rahat samd, chestii simple, de baza, pe care el inca nu le-a incercat, dar care trebuie incercate.

Apoi, desigur ca un copil nu are capacitatile fizice sa faca ceea ce poate face un adult. Dar cum se dezvolta capacitatile? Se dezvolta exersandu-le. Adica printr-un algoritm de tipul incercare, esec, repetitie, esec, repetitie, esec, […], repetitie, succes.

Partea dubioasa este deci ca tratam copilul ca pe un adult in ceea ce priveste scopurile pe care le presupunem ca le are, dar uitam ca principalele atribute ale unui adult sunt discernamantul, capacitatea de auto-determinare (autonomia sau libertatea daca doriti) si stima de sine.

Acestea sunt lucrurile pe care copilul le foloseste pentru a-si stabili mai intai si a-si satisface mai apoi nevoile si aici, nu la nevoi, este locul in care copilul trebuie tratat ca un adult inca de la inceput, pentru ca e ca in fabula cu ala caruia ii este foame si ai de ales daca sa ii dai un peste sau o undita.

Dupa parerea mea, la aceste lucruri trebuie lucrat mai intai, nu la satisfacerea unor dorinte despre care nici nu suntem siguri ca un copil le are.

Luandu-l in brate si urcandu-l pe scari, ii rapim copilului ocazia sa lucreze la toate cele 3 lucruri de mai sus:

discernamant: nestiind cum este sa urci niste scari, adica cat de greu sau de usor este, copilul nu are cum sa decida daca urmatoarele scari pe care le intalneste sunt sau nu sunt peste capacitatea lui de a urca scari; dar el va incerca oricum, doar ca urmatoarele scari s-ar putea sa fie cele de la intrarea in scara blocului, care sunt scari de beton de pe care daca se intampla sa cazi, s-ar putea sa-ti spargi capul;

auto-determinare: nefiind lasat sa urce scarile, copilul nu-si dezvolta capacitatea de a urca scarile, el este vaduvit de un exercitiu fizic important si intarzie sa-si dezvolte niste capacitati motorii; de asemenea, nefiind lasat sa urce scarile, el nu-si dezvolta sentimentul de control asupra mediului din jur (acum fac ce vreau eu si eu vreau sa urc scarile astea, pentru ca asa vreau eu)

stima de sine: pentru ca urcatul scarilor este dificil, copilul lasat sa incerce sa urce scarile se va simti bine atunci cand, intr-un final, va reusi sa le urce, ceea ce-i va da incredere in sine.

Aceasta greseala este foarte usor de facut, pentru ca parintele o face din dorinta de a ajuta. Insa dupa cum spuneam, uneori prea mult ajutor strica.

Am mai observat si alte situatii din astea in care parintele ii refuza copilului ocazia de a se manifesta ca un om si in schimb il forteaza sa se comporte ca un asistat perpetuu. Cea mai flagranta este situatia in care parintii le spun copiilor cum sa se joace, le dau indicatii la fiecare pas (acum nu mergem aici, ci mergem acolo, acum nu facem aia si cealalta, paleta de tenis nu se tine asa ci asa), de parca e mai important la varsta asta sa respecte niste reguli arbitrare decat sa ia niste decizii singur si sa-si manifeste creativitatea. Dintre astea, cea mai trista mi s-a parut bunica sau ce-o fi fost care-i indica baiatului de 10-12 ani cum sa arunce cu mingea de baschet la cos. Saracul baiat, m-am intrebat cum se va descurca el in 2-3 ani cu fetele, in conditiile in care genitorii i-au interzis si suprimat manifestarea oricarei urma de initiativa si incredere in sine.

Culmea culmilor si ironia ironiilor este ca pentru a evita aceasta greseala nu trebuie sa faci, fizic, nimic, ba din contra, trebuie sa faci mai putin, adica efortul pe parinte este mai mic decat atunci cand ii supervizezi fiecare pas, deci ar trebui sa fie mai simplu pentru parinte. Numai ca trebuie schimbat mind set-ul, ceea ce este greu.

Nu mai detaliez cum fac eu, ca v-ati prins deja. Sofia imi zice ca vrea sa urce tocmai pe ultima platforma a toboganului, la 5 metri de pamant. Ii spun “Urca!”. Se duce, incearca, i se face frica sau isi da seama ca nu poate. Spune: “nu pot, o sa ma urc cand o sa fiu mare”.

Eu nu zic decat “That’s my girl”. In gand.

Uneori imi mai cere ajutorul si atunci o ajut, desigur, ca nu vreau sa cad in extrema cealalta in care o las singura, asa cum fac sau faceau unii profesori de inot cand ii aruncau pe copii in apa din prima.

Uneori chiar o intreb eu daca are nevoie de ajutor sa faca una sau alta si in functie de raspunsul ei, o ajut sau nu.

Lasati copiii sa creasca, in definitiv despre asta-i vorba, cred eu.

 

 

 

About Liviu as himself

Beautiful. Dirty. Rich. Abstract. Simple. Married. Expecting. Growing. Expecting. Growing X 2.
This entry was posted in Viata de tata. Bookmark the permalink.

15 Responses to Parintii, piedici in dezvoltarea propriilor copii

  1. Andreea says:

    Foarte inteleapta pozitia ta :)

  2. riri says:

    da,exact,total de acord.

  3. Maria Marin says:

    De cel putin la fel de multe ori, alternativa la cazul relatat de tine este ca parintele/bunicul/bona il trage pe copil de la scari si ii spune: “tu nu poti aici, esti prea mic”, fraza care pe mine ma termina…

  4. Pingback: Îl ajut sau îl împiedic?

  5. Diana Coman says:

    Mhm, nu contest ideea de baza cum ca mai trebuie lasat odorul si sa dea cu capul propriu de probleme si sa le aleaga/trieze, dar implementarea propusa (si toate exemplele) imi pare ca rateaza esentialul si vizeaza doar forma. Ajutorul in sine (fie si din cel foarte direct de urcat copilul intr-un loc unde nu poate ajunge altminteri) nu e neaparat piedica in dezvoltare ori frana creativitatii. Problema e (atunci cand e) impunerea acestui “ajutor” si grabirea lui de n-are copilul timp nici macar sa realizeze ca poate are nevoie de acel ajutor. A lasa copilul sa ia decizii (si implicit sa le sufere consecintele) nu inseamna sa nu ajuti ori sa nu explici niste reguli (are si creativitatea rolul ei, dar daca inveti baschet atunci urmezi niste reguli, iar daca te apuca creativitatea cu ele, atunci joci poate ceva, dar cu siguranta nu baschet), ci inseamna mai degraba sa nu impui nici una nici cealalta: oferi ajutor, explici, astepti decizia si apoi asiguri (uneori chiar accentuat) ca urmeaza si consecintele. In sfarsit, pe concret, din experienta proprie pot spune ca uneori copilul chiar vrea sa ajunga sus (adica la ce ii pare lui interesant de facut acolo), nicidecum sa incerce scara (ori asa in general ce problema i se nimereste atunci in fata). Si nu-i valabila nici chestia ca “daca nu poate sa urce scara singur, atunci nu poate nici sa mearga mai departe odata ajuns sus” (cel putin nu in practica, chit ca asa ca principiu suna macar rezonabil).

    • Da, o fi. La noi functioneaza perfect observatia ca daca nu poate urca singura, atunci nu are ce cauta acolo, chit ca ea nu stie inca asta. Chiar ieri am aplicat-o intr-un parc nou cu o instalatie inalta. Mi-a cerut ajutorul la acces pe final (o scara verticala ca de pompieri cu spatii mari), i l-am acordat, si odata ajunsa sus a fost clar pt amandoi ca nu avea ce cauta acolo, pt ca primul traseu era la peste 2 metri inaltime – un pod suspendat cu spatii goale. (Este vorba despre instalatia principala din parcul Floreasca.) Asa ca nu a protestat deloc cand i-am spus sa coboare, a fost clar si pt ea ca e prea mica.

      De fapt sunt sigur ca cel putin unele instalatii chiar asa au fost gandite, sa trieze copiii prin dificultatea caii de acces. De exemplu: accesul la prima platforma este cu trepte, insa etajele superioare au scari verticale.

      Si mai e ceva: copilul nu are cum sa vrea sus daca nu a mai fost sus, ca e imposibil sa-ti doresti ceva despre care nu stii nimic. El imita pe cei din jur, care mai intai urca scarile. Daca totusi vrea sus, este pt ca deja a ajuns acolo, pe o cale sau alta. Iar daca vrea sus desi nu poate urca scarile, e pentru ca parintele l-a urcat.

      • Diana Coman says:

        Cum ziceti, asa o fi. Atata doar ca vede copilul pe altii sus (nu cum se urca musai, ci ii vede sus ca acolo erau cand a venit el in parc) si vrea si el ACOLO ca ei. Altminteri si eu am crezut initial ca fix asa sunt construite/gandite instalatiile ca sa nu poata ajunge copiii care n-au ce cauta sus, dar al meu voinic mi-a demonstrat practic si-n ambele directii ca nu tine treaba mereu. Adica a reusit (cu incapatanare mai mult) sa ajunga unde n-avea apoi ce face, dar si invers a trebuit sa-l urc unde apoi (tot cu incapatanare) a mers pe sfori din alea chit ca mai are la un colt pana face 2 ani. Dar o fi cum ziceti, sigur.

        • Cred ca speculam prea mult despre ce vrea copilul, si nu e important. Chiar daca vrea sus, eu il las pe-al meu sa invete singur daca poate sau nu ajunge acolo, in felul asta isi invata limitele proprii.

          Ca daca il vede pe unul mergand pe bicicleta sau facand ceva evident peste puterile lui, e posibil sa vrea si el si atunci ce faci? Ii spui ca e prea mic. Insa daca descopera el singur ca e prea mic, atunci e si mai bine.

          Exact asta voiam sa evidentiez in post: parintele care considera ca copilul e lipsit de ceva, saracul, daca nu ajunge sus. Nu e lipsit de nimic, doar noua ni se pare asa. Exista multe alte lucruri realizabile pt el si care au exact aceeasi valoare pt el ca si lucrurile pe care nu le poate face.

          Iar daca intr-adevar isi doreste ceva irealizabil, atunci e important sa stie ca anumite lucruri nu poate sa le faca si trebuie sa munceasca pt ele. Frustrarea asta il motiveaza sa progreseze. Plus ca, sa fii constient de ce poti sau nu poti sa faci nu-i lucru putin.

          Eu am observat la a mea: cand o ajutam sa parcurga un anumit traseu cu plasa, avea tendinta sa nu se uite unde pune piciorul, ca o tine tata de mana. Exact de asta am incetat sa o mai tin de mana pe traseul ala, oricat de tentant era. Sigur, mai intai i-am spus ca nu o mai ajut si ca trebuie sa fie atenta unde calca.

          Altfel, daca sarim imediat sa indeplinim orice dorinta de fiecare data cand “copilul vrea”, nu facem decat sa-l invatam ca lumea e un loc foarte simplu, in care e suficient sa vrei, ca totul se indeplineste ca prin farmec, fara sa depui nici un efort.

          PS daca copilul a fost invatat ca-l urca tata/mama sus, nu mai ai ce-i face, e si normal sa vrea sus data viitoare, el poate nici nu stie ca accesul se face pe scari.

          • Diana Coman says:

            Uhm, nu, nu ii spun ca e prea mic. Ii spun ca eu cred ca mai bine asteapta sa mai creasca, dar ca daca vrea, poate sa incerce. Si uneori de altfel, pentru ca vrea asa de mult, incearca repetat si incapatanat si reuseste intr-o anume masura.
            Cred ca ajutorul nu e ceva asa binar, ori stam la distanta si fluieram, ori il sufocam de-a dreptul. Ca si in chestiunile mentale, si in cele fizice exista notiunea de “scaffolding” adica ii oferi doar atat ajutor cat sa-l ajuti sa isi depaseasca limitele curente si apoi reduci treptat ajutorul respectiv, pe masura ce el invata. Ca exemplu practic, prima data (avea cam 14 luni) cand s-a urcat pe scari din alea curbe in parc, l-am tinut (nu l-am urcat eu, dar l-am tinut si chiar i-am sugerat uneori ca uite, poti pune piciorul acolo ori dincolo). Dupa ce s-a prins cum merge treaba, am trecut la a tine mainile doar asa langa el, dar la distanta de vreo cativa cm, sa-l pot prinde daca aluneca/pica (erau bare de metal si risca sa se loveasca urat de tot), dar sa ii las libertate sa aleaga cum/unde/cand se misca ori avanseaza. Si dupa inca ceva timp, am stat doar aproape de instalatie, dar nici macar musai aproape de el. Iar acum stau linistita la distanta si el urca unde vrea cand vrea, chiar daca e ceva complet nou. Sigur, daca ar fi inceput cu cataratul asta cand avea ca acum aproape 2 ani, n-ar fi fost nevoie de primii pasi aceia cu tinutul si as fi trecut direct la stat langa instalatie probabil ori chiar la stat la distanta. Dar atunci la cateva luni peste 1 ani, el avea nevoie de ceva mai mult ajutor. De asta nu-mi place ideea asta absoluta asa ca “nu mai ajutati” – depinde de tipul de ajutor si de cand/cum e oferit. Zic eu, desigur si ma opresc aici.

          • Am inteles. Nu cred ca suntem in dezacord, si eu o ajut pe Sofia, am scris asta. Dar numai daca ea cere sau e de acord cu asta.
            Cu ajutorul nesolicitat si care elimina complet dificultatea am o problema in acest post. Nu pot acoperi toate nuantele intr-un text.

  6. feedback says:

    “Si mai e ceva: copilul nu are cum sa vrea sus daca nu a mai fost sus, ca e imposibil sa-ti doresti ceva despre care nu stii nimic. ”

    imposibil pt cine, pt copil? :)

    fain articolul. mie uneia mi-ar fi fost foarte util la primul copil, cand era mic, ca exact atitudinea asta o aveam si stateam pe el gramada: sa-l ajut la fiecare hop, sa-l ridic atunci cand cade (chit ca s-a lovit sau nu), etc.
    acum privesc cu ceva mai multa relaxare, dar nu sint atat de “relaxata” pe cat mi-as dori sau ar trebui.

    cativa ani in urma, am vazut un episod la care m-am gandit multa vreme. eram in parc. la oar’ce distanta de noi un tata (presupun), cu un copil pe langa o tricicleta. tatal mergea inainte cativa metri, copilul in urma. la un moment dat copilul cade si se incalceste in tricicleta. (eu in punctul asta as fi avut deja copilul in brate). tatal insa nu. pastra aceeasi distanta, si-i spunea nu stiu ce (nu-l auzeam, nu stiu daca erau incurajari sau ocari). si-a stat asa pana a terminat copilul de plans, pana s-a ridicat de jos si pana si-a reluat mersul pe langa tricicleta.

    nu stiu, rational stiu ca e o atitudine ok, ajuta copilul sa creasca, sa se descurce, sa iasa din situatii, insa eu, mama, sufletul meu nu se poate detasa intr-atat, sa-l las singur in momente dificile pt el. nu pot, pur si simplu.

    probabil pt tați e ceva mai usor. mergea baiatul meu pe un zid inaltut si ingustut. eu (mai departe de ei) stateam numai cu ochii pe el si incordata ca o tigroaica, gata sa intervin, iar tat’su, mai aproape de el, se uita pe dealuri fara nicio grija.

    • eu as fi facut exact acelasi lucru cu acel tata la faza cu tricicleta, daca nu ar fi plans.
      cand se loveste si plange, noi de obicei o consolam, ii spunem “te-ai lovit, a fost un accident, o sa treaca”. bine, acum depinde si cat de tare s-a lovit, daca doar bazaie, nu e nevoie.
      de altfel, am observat ca atunci cand se lovesc, copiii se uita la parinti. daca parintele e vizibil ingrijorat, cred ca si copilul se sperie mai mult decat e cazul. daca parintele nu baga in seama, sunt sanse mari sa se ridice si sa continue mai departe.
      dar smecheria e sa poti aprecia cat de tare s-a lovit.

      ref la cazul 2: eu nu intervin, dar asta nu inseamna ca o las sa-si sparga capul in caz ca nu reuseste. de multe ori cand incearca ceva dificil stau langa ea, nu zic nimic, dar sunt pregatit sa o prind.

      nu garantez ca as si reusi sa o prind :)), partea buna e ca aproape niciodata nu cade cand incearca ceva dificil, 99% din cazuri se opreste intr-o pozitie stabila si cere ajutor.

      • feedback says:

        “de altfel, am observat ca atunci cand se lovesc, copiii se uita la parinti. […] dar smecheria e sa poti aprecia cat de tare s-a lovit.”

        da, da, si eu am observat! am observat ca se uita la parinti atunci cand doar cad, sau cand se lovesc usor, sau cand nu le iese manevra cum/ care vor ei, ca daca se lovesc mai rau, nu se mai uita dupa nimeni. sint prea ocupati cu plansu’ si cu gestionarea durerii. dupa (aproape) 5 ani de mamicie si cu doi smecheri, am invatat ca se uita la parinti ori ca vor o mana de ajutor (pe care le-o dai sau nu, si functie de decizie, se opreste sau nu plansul), ori ca, exact cum spuneai, cauta sa-nteleaga daca-i grav sau nu ce s-a intamplat. nu intotdeauna plang de durere. uneori plang de ciuda ca nu reusesc ceva, uneori plang ca-s luati prin surprindere de evolutia lucrurilor, uneori plang ca te vor Atunci, Acolo, etc.
        cand se lovesc mai tare si plansul este diferit.

        mie-mi da lectii asta micu’ (un an jumate). are un arsenal de tertipuri, de te dare capul. da’ am mai crescut si eu intre timp :)))

  7. Pingback: Lucruri pe care le facem pentru noi, dar zicem ca sunt pentru copil | Viață de tată

Dati cu opinionul aici, multumesc.

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s