Prima saptamana acasa

Sa si scriu ceva, daca tot stau acasa, nu? Acum ca am terminat ce-aveam de facut pentru scarbici, ca, nu-i asa, lumea se opreste in loc daca nu sunt eu la birou, m-am gandit sa m-apuc de notat treburi dupa prima saptamana in care am fost om cu copchil mic acasa. 

Acu’ vreo doua nopti: plimb copilul vreo 20 de minute prin casa, la 3 noaptea, ca o durea burta si am descoperit intamplator ca daca pasesc viguros se calmeaza, ba chiar adoarme. Ma opresc de mai multe ori, ca sa testez ca e intr-adevar adormita, si pare sa fie. O pun cu grija in landou, se misca un pic dar nicio problema, doarme in continuare. O acopar cu o paturica si nu-mi vine sa cred: voi putea sa ma uit si eu la tv macar un pic pe schimbul meu. Ma asez pe canapea, imi potrivesc pernele sub cap si ma acopar cu patura. Iau telecomanda in mana si, fix cu o fractiune de secunda inainte ca degetul meu sa atinga butonul de Channel up, copilul scanceste… si totul se reseteaza de la zero.

Dar eu am si ghinion, asa cred. Adica atunci cand copilul a debutat cu ceva (agitatie, colici), a debutat pe schimbul meu. M-am simtit incompetent: cum de nu pot sa adorm copilul? Trebuie sa pot, imi tot spun si uite-asa ajung sa ma gandesc cum ar fi sa pun aspiratorul la 3 noaptea, ca la aspirator am vazut eu ca se linisteste. Sper ca inainte sa plece sa fur si eu ceva know-how de la mama-soacra, care are in mod evident o rata de succes la adormit copilul mai mare decat mine.

Sunt niste chestiii pe care le-am invatat in timpul asta: nu exista reguli, nu exista scurtaturi, oboseala/epuizarea si fondul anxios fac ca lucrurile sa scape foarte repede de sub control, o zi nu prea seamana cu alta si in fiecare zi se poate intampla (si se intampla) cate ceva nou, iar atentia acordata mamei este cel putin la fel de importanta ca atentia acordata bebelusului. Evident, faptul ca am invatat lucrurile astea si ca le stiu nu ma ajuta pe mine cu nimic, ma va ajuta eventual sa par experimentat atunci cand va fi cazul sa i le spun unuia care va trece si el prin aceleasi lucruri si pe care sfaturile mele nu-l vor ajuta cu nimic.

Eu in general sunt un tip destul de prudent si neincrezator, asa ca m-am mirat un pic cand am descoperit ca in legatura cu copilul sunt mult mai zen decat ma asteptam. Sigur, ma mai molipsesc si eu uneori de tot felul de panici mici, dar in general sunt neasteptat de relaxat. O sa fie bine, copchilul nu e un lucru atat de complicat. Este doar foarte greu, dar trece, si deci nu conteaza. Nervi da, ca-s foarte obosit si deci irascibil, dar griji nu. Nici nu-mi permit de altfel sa-mi fac griji, mi se pare complet inutil si ineficient, mai ales in situatia asta.

Ce-ar mai fi de spus? Imi place foarte mult de mine cand ma plimb cu carutul. Daca as putea, m-as plimba toata ziua cu el, ceea ce explica de ce ieri cand a inceput furtuna aia foarte puternica eu eram la 30 de minute departare de casa cu carutul si a trebuit sa chem cavaleria sa ne salveze.

Timpul trece foarte repede. Extraordinar de repede, as spune. Incepand cu travaliul si nasterea, care au trecut intr-o clipita, continuand cu cele 3 zile in spital care acum sunt aproape o nebuloasa in capul meu, nu prea stiu cand a trecut ultima saptamana. Stiu ca pare absurd, dar nu prea e timp de mare lucru. Si pentru ca in continuu esti calare pe copil, indiferent ca mananca sau doarme sau plange, si pentru ca in scurtele pauze cand nu esti calare pe copil, tot la copil te gandesti.

Evident, acum la final in mod normal urmeaza sa spun ca merita. Sincer, nici nu m-am gandit in termenii astia, daca merita sau nu. Ma gandesc ca pana acum nu se cunosc cazuri de copii asa mici care sa-si fi omorat parintii, desi de tocat sunt sigur ca i-au tocat marunt marunt, si in acelasi timp, cand ma plimb noaptea cu ea in brate si-mi trage cate un zambet involuntar, simt ca mi se taie picioarele si ma topesc cu totul. Sigur ca merita, daca tineti neaparat sa faceti un calcul din asta.

Advertisement