Spun din capul locului ca nu sunt specialist si nici nu am cercetat problema (in caz ca cineva se gandea ca sunt specialist si ca am cercetat problema) asa ca randurile care urmeaza sunt pur si simplu niste idei si mi-ar placea sa citesc si de la alti parinti ce parere au.
Fetita noastra de 2 ani si 5 luni vorbeste foarte bine inca de la 2 ani. Au fost mai multe salturi foarte spectaculoase, nu le mai tin minte pe fiecare, insa tin minte cat de tare m-am mirat si cat de bucuros am fost cand am observat ca de la o saptamana la alta felul in care pronunta cuvintele, vocabularul ei si cunostintele pe care le are despre ce se intampla in jurul ei au explodat, in mai multe randuri. Acum vorbeste atat de bine, incat mie mi se pare ca nu mai are ce sa imbunatateasca la vorbit, urmeaza sa-si diversifice doar vocabularul si sa invete cat mai multe lucruri in general (ceea ce este evident fals, dar na, sa fie si tata mandru).
Desigur ca au fost cuvinte pe care nu le-a pronuntat bine de la inceput (si acum sunt astfel de cuvinte, dar in general sunt cuvinte noi), insa s-a corectat singura, fara efort din partea noastra si asa, din mers, pe nesimtite. Chiar glumeam cu nevasta zilele trecute ca de-acum ce mai facem cu Sofia, putem sa o dam direct la scoala. Din pricina ca vorbeste atat de bine, eu cel putin am tendinta sa o supraestimez, sa uit din cand in cand ca ea de fapt e foarte mica.
E clar ca are o anumita usurinta innascuta in a comunica si a relationa – se pare, slava domnului, ca o mosteneste pe maica-sa in privinta asta. Sa vedem cum o sa fie fra-su la capitolul asta, sper sa nu fie ca mine. Stiu din ce am citit faptul ca la varstele astea mici, copiii pot evolua cu viteze foarte diferite, fara ca asta sa insemne absolut nimic, adica diferentele de evolutie de la varsta de 1-2-3 ani se estompeaza complet pana merg la scoala sau mai devreme. In afara de asta, stiu ca au existat genii care au vorbit foarte tarziu (Einstein nu a vorbit pana la 4 ani, Lucian Blaga la fel, piticigratis la fel :)), deci e clar ca vorbitul precoce nu e un predictor pentru nimic.
Bun, si-atunci de ce e important sa vorbeasca copilul bine cat mai repede? Pai eu cred ca faptul ca vorbeste bine este foarte benefic pentru relatia noastra cu ea, pentru ca nu numai ca intelege tot ce-i spunem sau ii cerem, dar are si capacitatea sa exprime ce vrea si ce crede ea, ceea ce inseamna ca putem sa negociem cand nu suntem de acord. Sau inseamna ca pot sa o pun la treaba :-). Dau un singur exemplu: am inceput sa o intreb unde se gasesc lucruri prin casa atunci cand eu nu le gasesc. Adica “Sofia, stii unde mi-am pus telefonul?”. Si pot sa spun (cu mandrie) ca are o rata de succes cam de 50%, dar acest 50% este semnificativ mai mare decat rata de succes la gasit lucruri prin casa pe care o am eu, si pe care o estimez cu indulgenta undeva la 10%-11%. (motivele pentru asta le-am scris aici, pe vremea cand incercam sa fiu amuzant la blog). Iar azi dimineata mi-a adus ochelarii, doar ea stie de unde, ca pe astia ii ratacesc prin casa la fiecare 5 minute (hashtag dragalutata :))
Acestea fiind zise, totusi nu poti sa nu te intrebi daca faptul ca pe de o parte exista copii care vorbesc excelent la 2.5 ani si pe de alta parte exista copii care, practic, nu vorbesc deloc la aceeasi varsta (fara sa aiba vreo problema), are sau nu are vreo legatura cu felul in care parintii au interactionat cu ei.
Nu stiu si nu am habar de raspunsul la aceasta intrebare, de asta am scris primul paragraf din acest post – realmente nu am idee daca ceea ce fac parintii influenteaza decisiv capacitatea copilului de a vorbi mai devreme. Asa ca va rog sa nu va simtiti prost daca copilul vostru nu vorbeste bine, nu asta e intentia acestui post.
Dar pot sa scriu ce am facut noi in privinta asta – lucruri care desi poate nu au facut diferenta, cred totusi ca au ajutat.
1. Vorbim cu ea tot timpul si am vorbit cu ea inca de cand am adus-o de la maternitate. Cand era foarte mica: vorbit, povestit ce urmeaza, uite acum te schimb, uite acum facem aia sau ailanta, tot tot tot a fost povestit. Aici e meritul maica-sii, ca ea a stat cel mai mult cu ea, plus ca nu sunt sigur ca mie mi-ar fi trecut prin cap sa-i vorbesc pe cand era mica de tot. Plus ca maica-sa i-a cantat foarte mult.
Cand aud pe unii parinti ca de ce sa le vorbim copiilor, ca oricum nu inteleg… na. Uite de ce: pentru ca limbajul se invata dupa intonatie, dupa mimica fetei, exista o anumita structura a limbii (topica) cu care copilul se poate familiariza fara sa inteleaga exact ce i se spune.
2. Am citit din carti impreuna cu ea, inca de mica. La noi tot timpul a fost cu carti, si la masa, si in general. Iarasi, meritul maica-sii. Carti cu poze si cu cateva randuri de text. Citit si apoi discutat pe poze – uite animalul ala, uite ce face asta si ala, ce-i acolo etc.
3. I-am citit povesti in fiecare seara inainte de la culcare in ultima jumatate de an si dupa cum arata lucrurile, nu o sa scapam degraba de chestia asta, ca deja nu se mai poate fara poveste. Nu are cum sa nu fi ajutat chestia asta, pentru ca este expunere la limba, ba la o limba diferita de cea pe care o vorbim in casa.
4. Nu ii spunem niciodata sa taca. Si turuie uneori… doamne cat turuie. E fix ca in bancul ala: “intai te chinui niste ani sa-i inveti sa vorbeasca, dupa aia te chinui mai multi ani sa-i inveti sa se opreasca”.
E clar ca ii place sa vorbeasca, asa ca ultimul lucru pe care vreau sa-l fac e sa-i dau impresia ca nu e bine ce face.
5. Intotdeauna ii vorbim corect si ii spunem inapoi forma corecta a cuvintelor atunci cand ea le zice stalcit.
Aici este o chestie importanta, dupa mine, si cred ca sunt parinti care nu o constientizeaza (cat despre bunici, cred ca nici unul nu o constientizeaza).
Am citit ca intelegerea cuvintelor si pronuntia cuvintelor sunt doua abilitati diferite si care evolueaza cu viteza diferita la copii. Prima este o abilitate intelectuala, a doua este o abilitate fizica (tine de limba – organul, de muschi, de dentitie etc), iar cele doua abilitati nu sunt la fel de dezvoltate la copii (mie mi se pare ca in general intelegerea cuvintelor apare mult mai repede decat pronuntia).
Cu alte cuvinte, chiar daca copilul rosteste un cuvant stalcit, in capul lui el il intelege si il invata in forma in care il aude de la cel care i-l spune.
Asta inseamna ca invatarea corecta a unui cuvant depinde in mod esential de cel care ii vorbeste copilului.
In linkul de mai sus se mentioneaza urmatorul fenomen:
One parent imitates the child’s developing pronunciation of the word fish as ‘fis’ and asks the child: Is this your ‘fis’? To which the child responds: No! It’s my ‘fis’! (n.m. cu accent pe ‘fis’, nu pe ‘my’)
The child recognizes that the pronunciation ‘fis’ is not up to par, but cannot reproduce the adult target ‘fish’. That is, the language item fish, complete with target pronunciation, is clear to the child, but speech production doesn’t match this awareness.”
Deci copilul intelege exact ce i se spune si cum ar trebui sa sune ceea ce spune el, doar ca inca nu poate sa pronunte corect, atat.
Sigur ca e dragut felul in care copiii stalcesc cuvintele. Dar e dragut doar pentru adulti – copiilor nu li se pare nimic dragut in asta, pentru ca ei habar nu au ce se intampla de fapt. Eu cred ca uneori ei nici nu isi dau seama ca nu pronunta bine, adica am probat asta cu Sofia.
Iar daca parintele ii intoarce copilului un cuvant in forma lui stalcita suficient de des, copilul nu va avea de ales si va crede ca aia e forma corecta, pentru ca nu e ca si cum se poate duce la dictionar sa vada domne totusi cum se zice corect: “pocotam” sau “hipopotam”.
Si in felul asta copilul invatat cu cuvinte stalcite ajunge la 5 ani sa vorbeasca stalcit, ca doar atat stie. Si dupa aia vine parintele si-i spune “dar tu esti mare, de ce vorbesti ca bebelusii?”. Iar copilul nu poate sa spuna “Pana mea, pentru ca asa m-ai invatat, baga-mi-as piciorutzul”. Sau asa se face ca intalnim copii marisori care vorbesc intr-o limba pe care doar parintii lor o pot intelege (in totalitate).
Acelasi lucru se aplica, bineinteles, si la diminutive: apica, papica, cacuta, totul este mic si dragalas cand se loveste de copil. Si dupa aia merge la scoala si rad colegii de el. Si-asa cred ca exista o tendinta, cel putin la al meu copil, de a diminutiva totul (cea mai tare chestie pe care a scos-o a fost “Stau aici singuricutzica”). Normal ca nu o putem feri tot timpul de diminutive, ca le aude peste tot. Si normal ca atunci cand o aud pe bunica-sa zicand “hai, vino la bica” imi vine sa-i atrag atentia ca “bica” e o forma stalcita a lui “bunica” care NICI MACAR NU E A SOFIEI, ci e a cine stie carui copil de pe vremea cand bunica-sa avea sau era in preajma unor copii mici, asa ca nu am nici un chef sa o invat pe fii-mea sa zica asa ceva.
Deci intotdeauna ii spunem si ii si repetam forma corecta a cuvintelor. Pentru ca eu ma gandesc cum va fi ea atunci cand deprinderea vorbitului va fi o chestie minora pe care a facut-o cand era mica si care nu va mai avea nici o relevanta pentru ea, ci doar pentru noi, daca vom dori sa fim nostalgici. Adica vreau sa o echipez pentru a deveni un om care vorbeste corect, nu pentru a vorbi ca un bebe perpetuu, doar pentru ca mi se pare mie dragut cum in loc de “drăguț” zice “găduț”.
Si partea foarte misto este ca deja copila face diferenta intre felul stalcit in care pronunta un cuvant acum jumatate de an si felul corect in care il pronunta acum. <<Cand eram mica, ziceam “misoase” in loc de “miroase” si “auca” in loc de “utza”.>> Asta nu mai stiu ce inseamna, dar mi se pare foarte misto.
Ce parere au parintii despre treaba asta cu vorbitul?
Viață de tată 
Am scris unul lung si compex si cred ca a fost inghitit de internetzi :) Ziceam (reconstitui din memorie) ca e misto sa vorbeasca corect devreme dar te si induce in eroare, cum ai remarcat si tu de altfel. ‘Al mare a vorbit corect devreme, avand aceleasi premize cu Sofia: povesti, discutii serioase, curiozitate stimulata si satisfacuta copnstant. Primul cuvand la 1 an si jumatate: octopusu’ :D. Celalalt, cu 2 ani si 4 luni mai mic decat primul, inca e peltic si sasait, dar face constructii logice lungi si destepte (la 3 ani si jumatate cat are acum). E interesant cum cresc in raport lingvistic dar nu ma stresez pentru ca stiu ca vot vorbi corect si vor avea un vocabular adecvat la 6 ani.
Ah, mai ziceam ca am tolerat si intretinut expresii sau cuvinte incorecte, pentru ca sunt personalizate cumva: imbratisoare (mai, pot sa iti dau o imbratisoare inainte de somn?), omul de paianjen, mashi-caca (masina de gunoi vazuta la 2 ani, perpetuata pana pe la 4-5).
Salut! Chiar ca ne crestem la fel copiii. Asa am procedat si noi..vorbit, povestit, nu stalcit, corectat etc..cea mare de 4 ani vorbeste perfect d la 2 ani, insa cea mica de 2 ani si 4 luni rupe putin, stie cuvinte multe, dar doar noi intelegem si nu face propozitii..maxim 2 cuvinte legate. Sa inteleg atunci ca nu depinde de cum le-am crescut..si ca fiecare copil cu ritmul lui..dar sunt sigura ca facem niste lucruri bune pentru ei si ca rezultatele se pot vedea si mai tarziu, sau se vad deja…interactionand mereu cu eiin acest fel isi dezvolta imaginatia, creativitatea, vocabularul, cunostintele etc. Vorbitul e doar o mica parte a evolutiei lor. ( faptul ca cea mica nu vb nu ma impacienteaza deloc, nu mi se pare mai putin” isteata” decat cea mare, sunt doar diferite si e normal ).
Keep it up!
ii clar ca nu depinde neaparat de cum sunt tratati de parinti.
poate daca nu e genul caruia sa-i placa sa vorbeasca, copilul vorbeste atat cat are nevoie ca sa se faca inteles :)
Pingback: Doamna educatoare
Mda, bag de seama ca ea ascunde ochelarii :))
Da, nici eu nu stiu daca tine foarte tare de parinti.
Eu am 2 nepotele, evident crescute la fel. Cea mare vorbeste cu o dictie mai buna decat a mea cred ca de dinainte de 2 ani. Si are un vocabular care ma sperie, fara niciun efort din partea noastra. Cea mica a gangurit muuult, si-a dat drumul la vorbit mult mai tarziu si atunci destul de stricat.
Si cu toate astea, acum ca s-au mai marit, cea mare vorbste mai putin iar de cea mica fugim in toate partile ca nu mai tace :)) I-a spus acum cateva zile unei fitite de ceva origini asiatice ca ce daca ea intelege doar “șamponeză”, ea tot o sa vorbeasca cu ea. Si tot ea parca e si mai agera asa in general (nu spun ca cealalta nu e, dar e mai visatoare, mai poeta asa).
Deci cred ca fiecare pitic cu ritmul lui. Sa-l asteptam acum pe Ivan. Poate ne distruge el mitul acela care zice ca baietii sunt mai puturosi cand sunt mici :))
Eu am doi copii, de cinci ani jumate si doi, ma am pe mine, pe sotu’ si pe sora-mea. Sora-mea a fost campioana, la un an jumate vorbea bine, stia ce zice – se aude pe o inregistrare de magnetofon din septembrie “81 (ea nascuta in martie “80): “Taci, Ghica, scoli Liana” (Liana eram eu, Ghica era un unchi). Eu am vorbit normal, dupa trei-patru ani inca mai stalceam cuvinte, bolaben era bleumarin :D. Am crescut in absolut aceleasi conditii, ba, eu ar fi trebuit sa o iau mai repede, daca e sa ne luam dupa faptul ca ea imi vorbea mereu si era un exemplu in orice (she somehow still is :-)).
Sotul a vorbit dupa patru ani, Tudor dupa doi jumate, foarte stalcit, Ioana a inceput in ultimele luni, foarte stalcit si ea. N-are nici o legatura cu cat le-am vorbit, sau le-am citit, dupa cum, am observat la amandoi, obsesia de a le repeta de fiecare data cand stalcesc un cuvant varianta corecta, ii inhiba si nu mai zic deloc. Ioana numara “unu, doooo, șinși, șaie, ooot, noaua, zeșie”. Cand eu zic cuvintele corect, ea nu mai zice nimic.
Asa cum zici, fiecare are mecanismele lui de dezvoltare si e adevarat ca stimularea ii ajuta, la modul general, dar genetica ramane cea mai importanta: un copil “programat” sa inceapa sa vorbeasca la 2 jumate nu va incepe la un an jumate, cu toata stimularea.
Pe de o parte bunicii și bunicile de la ambii părinți pot fi diferentiate prin aceste denumiri: bicu, bica, bunu, buna.
E vorba clar despre o interactiune dintre abordarea parintilor si caracteristicile copilului (un copil care e deprivat cronic de interactiune (vobita, mangaiata etc.) va avea probleme emotionale si de limbaj indiferent cat de bine era presetat hardul. Si asta stim din situatiile extreme de copii abandonati de mici in institutii, crescuti in izolare etc .Dincolo de extreme (copiii abuzati/izolati, copii geniali) este o plaja foarte vasta de ritmuri de dezvoltare si diferente individuale, care pot fi atribuite in diferite masuri unuia sau altuia din factorii ereditari, de mediu etc. Ariile de functionare se dezvolta oarecum in paralel dar nu cu aceeasi rata (copilul umbla bine inainte sa inceapa sa vorbesca corect, de ex.) si se dezvolta in salturi (luni bune in care copilul nu achizitioneaza niciun cuvant/concept dupa care brusc achizitioneaza 10 cuvinte/sapt). In spectrul dezvoltarii normale intra toate aceste nuante ale continuumului (copii care incep mai greu, copii care fac progrese in ritm constant, copii la care e mult mai evidenta dezvoltarea in salturi etc). De aceea nici nu se pun diagnstice cu usurinta inainte de 3 ani si un profesionist responsabil cumpateaza mult si bine pana sa concluzioneze ca un copil are “deficit de”, “intarziere in” sau “retard in”. Pe la 6-7 ani, majoritatea copiilor comunica cu aproximativ aceeasi usurinta (evident, nu toti vor prefera sa isi faca ideile auzite). Putem sa incurajam dezvoltarea timpurie a limbajului prin tot soiul de activitati de dezvoltare a ‘alfabetizarii emergente”, pe care multi le facem acasa cu copiii: expunerea la carti, rasfoirea corecta a paginilor, cititul din carte si urmarirea randurilor (copilul invata ca se citeste de la stanga la dreapta, ca semnele respective formeaza cuvinte, propozitii care transmit mesaje), expunerea la diferite forme de expunere (naratiuni, descrieri, dialoguri) si tipuri de text (povestire, poezie etc). Toate astea ajuta clar la dezvoltarea limbajului si la formarea prerechizitelor pentru comunicare.
Fiu-meu recita povestea aia lunga, “crezul” la 2 ani, desi noi nu suntem dusi la biserica deloc si nici bisericosi de felul nostru. A fost suficient sa il duca bunica-sa la biserica de 2-3 ori cand mergeam la parinti in weekend, si a invatat. Tot bunica-sa l-a invatat si “muma lui stefan cel mare” pe care o striga (toata) pe la 2 ani si 2-3 luni afara in parc cu gesturi ample si un deget amenintator ridicat in aer. Stie toate baladele lui Toparceanu din editia pentru copii (acum are 3 ani si putin) si mai nou a invatat si povesti pe de rost. Ma corecteaza cand citesc prietenul “ei” in loc de prietenul “sau”, la povesti destul de lungi si complexe. Cu toate astea, desi i-am ctit mult si de devreme si am povestit non-stop (inafara de pauzele fiziologice), nu as zice ca ce am facut a fost o conditie sine qua non si un ingredient ‘musai’. E un copil normal. De altfel, are o toleranta scazuta la frustrare (cu toate explicatiile noastre elaborate si rationale), nu e interesat in mod special sa se joace cu alti copiii (mai degraba sa-i observe), a inceput sa mearga tarziu si nu concepe sa se urce pe un tobogan spirala sau acoperit ori sa faca alt gest “aventuros”. Iar diferentele de limbaj fata de ceilalti incep sa se estompeze. Merge la gradinita la grupa mijlocie unde majoritatea piticilor vorbesc f bine, se joaca si negociaza unii cu altii si reusesc sa stea in sarcina suficient de mult timp.
cum nici eu nu sunt experta, dar ca si voi, am citit, am vorbit, am incurajat copilul sa vorbeasca, copilul e in comunitate de la 1 an si 5 luni si stie sa comunice ce vrea. De vorbit, a vorbit pe la 2 ani si 8 luni, saltul cel mai cel fiind dupa… varicela. La 5 am ajuns la logoped, pt ca nu pronunta anumite sunete (o ssss-ita avem in casa, nu e prima din familie). Dupa evaluare educatoare + pediatru + logoped + pshihoneuro + orl+ test auditiv, logopeda+pediatru+orl ne-au explicat f. clar ca e o problema de control a muschilor, degeaba corectam copilul, si sa nu insistam, ca astea mai rau ii fac psihic ca el se va inhiba pe viitor !!!!
Asa ca degeaba ne incununam noi cu reusitele copilului in a vorbi de la 2 luni / 2ani, daca nu are musculatura dezvoltata, si controlul ei, degeaba. Dar asta nu inseamna ca e inutil de citit: vorbitul si comunicarea cu copilul ii dezvolta limbajul, vocabularul, cunostintele, logica, retorica etc. amanunte deloc neglijabile in viata!!!
Eu sunt destul de convinsa ca vorbitul nu are legatura cu parintii decat in masura in care ei abuzeaza copilul, il lasa in padure la lupi sau asa ceva. Eu am vorbit exact ca Sofia. Doar ca acu’ muuuulti ani cand nimeni nu prea ma baga in seama, nu-mi vorbea cum le vorbim noi azi si in general… informatia era minuscula. Eu am vorbit de mica perfect. Am stalcit fix doua cuvinte, bufnita si ciocanitoare. Pret de putin timp. Mie imi e clar ca creierul meu e pe partea verbala, pe cuvinte nu pe matematici, pe vorbe nu pe cifre. Emisfera predominanta e aia cu vorbele.
Cand a venit Mara am vorbit cu ea, am facut exact ca si tine. N-am pocit cuvintele pe care le pocea… Si iata copilul meu cum a vorbit klingoniana pana la 4 ani. Avea cuvintele ei care desemnau lucruri si pe care le folosea mereu. Si asa e, ea credea ca le zice corect. ZIcea Maia in loc de Mara si daca ii ziceam “tu esti MAIA?” imi raspundea ofensata “nuuuuuuuuuuuuuu, eu sunt MAAAAIAAAA!” stiind sigur ca eu pot sa ii zic numele corect si ca Maia nu e numele ei.
Iar pe R l-a spus la 6 ani si 3 luni….imi iesisera peri albi! Pur si simplu nu putea fizic sa faca trebusoara asta, desi am facut cu ea exercitii de logopedie. Nici o treaba, pana n-a nimerit ea cum se face puteam sa stau si in cap. Asa ca…nu are legatura ce intelege copilul cu ce vorbeste el iar unii chiar nu vorbesc pana la 3-4 ani. Nasol dealtfel pentru ca evident comunici foarte prost cu cineva care nu vorbeste inapoi :))))
Bravaaa! Bestial!