Imaginati-va urmatoarele 2 scenarii – plauzibile, zic eu:
Scenariul 1
Vii acasa de la munca, dupa o zi tampita. Esti obosit, ai stat mult la birou, esti tracasat, acrit, nu vrei decat sa te trantesti pe canapea si sa stai amortit la televizor sau sa faci ceea ce faci de obicei cand ai nevoie de o pauza, de un mic reset.
Copilul sau copiii din dotare nu stiu nimic despre starea asta a ta si nici nu-i intereseaza. Ei vor atentie, te iau de nou, de odihnit, vor sa fii acolo. Tu nu prea poti chiar in momentul ala, esti stors. Copiii supraliciteaza. Lucrurile se duc repede in directia proasta, te enervezi. Copiii incep sa fie din ce in ce mai nerezonabili, acum vor sa stea in cap pe dulap, ma rog, cereri absurde.
Si nervii tai plesnesc, brusc. Incepi sa tipi sa ei si pana la urma ii tragi copilului o scatoalca ca sa-l aduci la ordine. Nu e ceva sa-l omoare, dar e totusi bataie. Cert este ca ti-ai plesnit copilul.
Scenariul 2
Vii la birou dimineata, dupa o noapte in care ai dormit cam putin. Esti cam ametit de nesomn, cel mic iar nu a dormit noaptea, ca e racit sau mai stiu eu ce disconfort a avut. Speri ca o sa ai o zi usoara, sa iti faci treaba si sa te cari acasa, cu speranta ca noaptea urmatoare o sa fie mai buna, sa poti dormi si tu macar 5 ore consecutive.
Seful sau colegii sau clientii din dotare nu stiu nimic despre starea asta a ta si nici nu-i intereseaza. Ei vor atentie, te iau de nou, de odihnit, vor sa fii acolo, sa rezolvi probleme, sa stai la discutii, sa explici de ce asa sau asa. Tu nu esti la 100% din capacitate in momentul ala, te-ai saturat sa explici aceleasi rahaturi de 100 de ori, sa vorbiti din nou despre aceeasi chestie despre care ati mai vorbit si saptamana trecuta, cand nu ati ajuns la nici o concluzie.
In plus, cam incepi sa te enervezi, odata pentru ca esti iritabil in dimineata asta si a doua oara pentru ca oamenii incep sa aiba cerinte nerezonabile. Aia nu se poate, ti-am mai spus o data. De aia ar trebui sa se ocupa ailalti, nu noi, ca e pe felia lor. Solutia la problema asta am mai dat-o o data, nu am ce face daca tu nu intelegi despre ce vorbesc eu aici.
Si nervii tai plesnesc, brusc. Iti vine sa-ti bagi picioarele in ea de slujba, iti vine sa-l strangi de gat pe tampitul ala care pur si simplu nu vrea sa inteleaga, pentru ca e orgolios sau pentru ca are o agenda ascunsa, pe care tu o banuiesti dar nu poti sa-l acuzi pe fata de intentii rele, pentru ca in firma asta suntem o echipa si cacaturi.
Cu toate asta, nici nu urli la colegi, nici nu bati pe nimeni. Te duci la baie si-ti dai cu apa rece pe fata, injuri in gand, ma rog, pana la urma inghiti si te intorci in patratica ta.
Ce e diferit in cele 2 scenarii? Ambele te-au adus in pragul pierderii controlului si te-au facut sa vrei sa reactionezi violent. In mod justificat, zic eu, exista justificari motive psihologice in ambele scenarii sa ai impulsul de a deveni violent.
Cu toate astea, desi te gasesti in stari similare de nervozitate, actionezi diferit: in primul iti pierzi controlul, in al doilea faci tot ce poti si tot ce stii ca sa ti-l mentii, si de obicei reusesti.
De ce reusesti in al doilea si nu in primul?
Pentru ca stii ca daca te apuci sa pocnesti un dobitoc de la serviciu, care chiar merita sa fie pocnit, poti sa-ti pierzi slujba, poti sa te alegi cu dosar penal, sau poti sa ti-o iei inapoi, la rigoare.
Insa in primul scenariu, daca-l pocnesti pe copil, nu ti se intampla nimic. Sigur, poti sa te simti un pic vinovat a doua zi, sau chiar imediat, insa inainte sa te simti vinovat, te simti mai bine, pentru ca te-ai descarcat de o tensiune.
Pe scurt, in primul scenariu nu exista consecinte negative imediate pentru tine, si eu zic ca de aia iti permiti sa-ti pierzi controlul.
Adica esti violent pur si simplu pentru ca poti.
Iar asta este un lucru marsav, dupa parerea mea.
Acest post mi-a fost inspirat de acest articol de cacat bomboane, care justifica bataia (sau ma rog, asta e rezultatul, poate neintentionat) prin faptul ca suntem stresati de la serviciu si prin aceea ca societatea cea rea ne alieneaza, saracii de noi.
Articolul ca articolul, dar unele comentarii la el m-au ingrozit. De exemplu bunicul care atunci cand vrea sa-si culce nepotica, numara pana la 3 cu palma ridicata, apoi, in caz de neconformare, ii da una la fund.
Nu e prima data cand acest domn autor psiholog scrie articole care ma scot din sarite, el este omul cu caruciorul Inglesina.
Gresesc eu?
Viață de tată 
O persoana foarte draga mie mi-a spus : ” bataia este interzisa, nimeni nu are voie sa bata pe nimeni”.Asa si este si postarea asta a ta este pe placul meu si pe intelesul tuturor (sper).Nu demult am avut o discutie pe tema cu o persoana care si-a bruscat copilul, fizic si verbal.L-am intrebat pe tip daca ar mai avea asemenea reactii daca de partea cealalta ar fi nu un copil mic si neajutorat ci o persoana mai mare de cateva ori decat el care ar riposta, desigur, de pe o pozitie superioara sau cel putin cineva egal.A ramas descumpanit.Si-apoi, pe bune, si noi adultii gresim, cum ar fi sa ne corecteze cineva prin bataie..? Poate atunci ar intelege unii la ce teroare sunt supusi copiii batuti si care sunt urmarile.
Chiar imi amintesc de o postare a Ioanei in care spunea cum face si la ce se gandeste cand isi mai pierde si ea rabdarea (nu cred ca exista parinte caruia sa nu I se intample).Copilul asteapta in primul rand de la parinti imbratisari si vorbe bune, daca de la ei primeste asemenea tratamente…
Sorry, m-am cam intins da’mi-a placut postarea cu paralela facuta.
multumesc.
poti sa scrii cat de mult vrei, nu exista limitari la lungimea comentariilor. :)
http://dambovita.comisarul.ro/diverse/foto-o-femeie-si-a-snopit-baie%C5%A3elul-de-doar-doi-an_193982.html ….
Si nu este decat o mica parte din ororile pe care le traiesc bietii copilasi…
Mie de fiecare data cand citesc cate ceva despre copii batuti i justificarile pe care le dau parintii imi vine in minte urmatorul scenariu:
Am ajuns acasa la 7, dupa ce am promis ca vin la 5.30, am mai stat la serviciu sa termin un raport, la fel ca in fiecare seara saptamana asta. Vin fara apa si paine, desi sotul mi-a spus de 2 ori si mi-a mai scris si un mesaj. Intru pe usa si incep sa ma plang despre cat de proasta a fost ziua mea, despre cum toata lumea a tras de mine, despre cum nu mi-a iesit una sau alta. Ma astept ca sotul meu sa maia in brate si…el imi tranteste 2-3 palme si incepe sa ma si injure. Pai eu ce fac atunci? Evident ca ma supar, ca-l consider un dobitoc si eventual si divortez, pentru ca e inacceptabil ca omul de langa mine sa ma bata. Asta in conditiile in care eu sunt un adult si pot sa ma apar.
Dar copilul? Care se asteapta de la cei mari sa il apere, sa aiba grija de el, sa-l iubeasca? El ce poate face cand oamenii responsabili de bunastarea lui il lovesc, il bruscheaza sau il fac sa se simta un nimic prin ceea ce ii spun?
Din punctul meu de vedere, atunci cand alegi sa fii parinte, iti asumi si responsabilitatea pentru puiul care apare in viata ta. Iti asumi ca vor mai fi zile in care te va scoate din sarite, in care iti va veni sa-ti dai cu apa rece pe fata ca sa e linistesti, dar te linistesti, pentru ca iti asumi aceasta responsabilitate. Si cum nu-ti bati sotul pentru ca te cicaleste (decat in cazurile patologice, dar alea sunt pentru alta discutie), la fel nu-ti bati nici copilul pentru ca e ceea ce stie el mai bine sa fie, copil.
bataia ,de acord cu tine.inacceptabila.dar m-am dus la linkul lui nenea ala si nu mi s-a parut ca o recomanda nici el.
pai nu o recomanda, dar nu ti se pare ca o justifica?
ca parintele e si el om, ca societatea.
si-atunci eu am spus: dar aceleasi motive nu se aplica si cand interactionam cu adulti care se comporta irational si care ne scot din sarite?
pai nu, ca aia pot sa riposteze, deci stam linistiti si spunem ca suntem civilizati.
Nu, nu o justifica deloc. o explica, ceea ce e cu totul si cu totul altceva.
Chiar daca iti e tie antipatic, citeste ce scrie; omul descrie o realitate, fara sa dea sentinte (lucru atat de usor de facut)
Pai cand explicatiile date sunt prezentate ca fiind circumstante independente de vointa parintelui, mie mi se pare ca sunt justificari; adica domne, nu sunt eu responsabil, ci societatea si faptul ca am un serviciu stresant.
Si oricum, articolul e o porcarie cap-coada, pentru ca exact aceleasi motive ar trebui sa functioneze in orice situatie, nu numai cu copiii. Deci daca tot sunt stresat de la serviciu si plesnesc copilul fara ca asta sa ma faca sa fiu un monstru, as putea s-o plesnesc cu ocazia asta si pe nevasta, iar dupa capul lui Stroescu nu as fi nici atunci un monstru, ca na, se mai intampla, e o realitate, n-ai ce sa-i faci.
E o realitate, dar trebuie spus raspicat ca e condamnabila.
Deci unul care isi bate copilul, dupa lecturarea acestui articol o sa zica ca uite, e ceva normal sa-ti mai pierzi controlul. Sigur ca e rau, dar na, oameni suntem, nu e nimeni perfect.
De aia e justificare. Toata lumea stie deja ca bataia nu e ceva de facut, chiar si aia care bat. Diferenta este intre a o considera un rau necesar sau ceva abominabil si pentru care nu exista absolut nici o scuza.
Asa ca noutatea articolului nu e aceea ca zice ca bataia e rea, ci ca spune ca suntem si noi oameni, e ok sa mai scapam cate o scatoalca, n-ai ce face, e o realitate.
Cred ca ne impiedicam in semantica:) – justificare inseamna sa scuzi ceva, sa dezvinovatesti: http://dexonline.ro/definitie/a%20justifica
Articolul respectiv nu scuza bataia, ba chiar dimpotriva, arata evident ca e ceva condamnabil, regretabil, de evitat. Doar ca explica o realitate regretabila ceva mai nuantat decat “cei care isi plesnesc copiii sunt monstri”. Mie mi se pare ca e un articol plin de empatie si compasiune pentru conditia umana, adica tocmai baza de la care poti porni daca vrei sa-ti depasesti conditia sau sa ajuti pe cineva sa si-o depaseasca.
Cred ca ne-ar ajuta pe toti sa gandim mai putin in tuse groase de alb si negru, si mai mult in nuante; cei care vad doar albul sunt deja acord cu noi, cei care vad doar negrul nu pot fi convinsi oricum.
Pentru majoritatea oamenilor care isi plesnesc copiii (cei din spectrul larg de gri) si care ar dori sa nu faca asta dar nu pot mereu sa se controleze, e mult mai util sa inteleaga de ce fac asta cand o fac, ce se intampla in mintea lor, pentru ca ulterior sa-si poata controla resorturile mentale. Sa le spui “esti un monstru” nu face decat sa-i antagonizeze si sa nu mai vrea sa inteleaga nimic. De aia cred eu ca explicatiile sunt preferabile sentintelor categorice, pentru ca pot sa ii aduca in “alb” pe unii din cei care se aflasera in “gri”.
Mai spun o data cum citesc eu: articolul scuza bataia in mod implicit pentru ca o explica prin circumstante exterioare parintelui: creierul reptilian si croiala stramba a societatii. Adica lucruri in afara controlului parintelui. “The devil made me do it”.
Nu e o chestiune de semantica.
btw,ca revazui si postul cu inglesina,ce ati facut cu el?ca inteleg ca era mov.
il folosim in continuare, ce daca e mov? :)
chiar vorbeam cu nevasta, ca s-a dovedit a fi un carucior care s-a pastrat ireprosabil in timp, nu s-a stricat etc
doar scoica nu-i chiar potrivita pt varste f mici (< 3 luni) ca sta sugarul cu capul in piept in ea.
i-o fi si cald pe vremurile astea in ea.
Nu suport violenta de niciun fel, iar impotriva copiilor orice act de agresiune nu are justificare. Insa teoria e intotdeauna mai luminoasa decat practica. Am un baietel de 3 ani, pe care nu l-am lovit, bruscat, umilit. Intotdeauna i-am explicat lucrurile pe intelesul lui, intotdeauna regulile aplicate lui ni se aplica intr-o mare masura si noua -nu avem multe reguli, doar cateva care sa ne ajute sa functionam-(toti ne spalam pe maini inainte de masa, toti ne punem centuri in masina si fiecare are locul lui, toti mancam doar la masa, toti folosim “te rog” si “multumesc”, absolut toti ne cerem iertare cand gresim-noi intre noi, noi de la el si invers). Ei bine, daca “the terrible twos” au trecut calm, cu cateva tantrumuri gestionabile, fara suparari sau evenimente, cu o mamica care se simtea mereu stapana pe ea insasi a trebuit sa implineasca copilul 3 ani ca sa imi invat o lectie dura.
Baietelul meu a dobandit un obicei foarte prost de a arunca peste balcon tot ce-i pica in mana. Fiind o terasa larga si bine securizata, am tinut-o mereu deschisa si cand nu eram pe-afara fiindca turna cu galeata, era intuneric sau alte motive, el era mereu pe terasa (cu mine sau alt adult in preajma). Am aplicat toate strategiile functionale pana atunci (explicatii elaborate, povesti cu masini care sufera fiindca le zboara rotile cand sunt aruncate sau varietati pe tema, consecinte naturale-ramai fara jucarie si asta e-, ignorare-in speranta ca e o tentativa de a-mi testa limitele sau a-mi atrage atentia- etc). Rand pe rand au zburat masini, plusuri, sosete si haine, carti, telefonul meu-cu banii pentru salariul bonei in husa-. Telefonul a fost luat de sub ochii mei si aruncat intr-o fractiune de secunda, fara sa am timp sa reactionez. La fiecare episod am ramas calma, am inspirat, numarat etc si am aplicat una din strategii.
Ultimul episod, S si-a aruncat cartea din care citeam pe terasa si s-a intors satisfacut:” ai vazut, mami? Am aruncat-o si ma duc sa mai arunc!”. Nu vreau sa ma intind, nu stiu la ce m-am gandit sau mai bine zis nu m-am gandit, m-am infuriat teribil si cum strategiile de racire nu imi erau atunci la indemana, l-am apucat de brat si i-am dat o palma la fund. O umbra de palma fiindca m-am calmat/socat de indata ce m-am vazut din exterior facand gestul. S s-a uitat la mine, la randul lui socat/surprins si a inceput sa rada, dar nu era rasul lui. L-am lasat in pace (a doua greseala, ar fi trebuit sa ii explic ce s-a intamplat, sa imi crr scuze). A venit dupa mine “mami, te rog frumos sa ma ierti”, “pentru ce?”, ” fiindca am aruncat cartea peste balcon si nu e voie..dar si eu sunt suparat pe tine!” “De ce? (stiam de ce)”. A venit la mine si mi-a tras o palma peste gat de m-a lasat fara suflare ” tie iti place? Te doare?”
Cred ca nu se referea la durerea fizica fiindca stiu sigur ca nu asta l-a durut. E o lectie atat de grea, nu pot s-o ignor si nici s-o uit. Si asta pentru o “banala palma la fund”, prima si ultima de la mine. As a side note, nu am scuza oboselii sau surescitarii: eram odihnita, nestresata, total la dispozitia lui.
Nu a mai aruncat nimic peste balcon de atunci, desi as fi vrut sa se lase altfel de obicei.
Wow, ce poveste. Multumesc pentru ca ai scris-o aici.
Si eu am fost un copil care arunca jucarii pe geam, de la etajul 9. Cadeau pe o terasa, nu in strada, ca la parter erau magazine. Nu stiu de ce faceam asta, dar imi amintesc perfect cum am aruncat intr-o zi niste jucarii, care faceau zgomot cand se izbeau de terasa aia. Apoi m-am dus la ai mei, in bucatarie, si i-am intrebat ce se aude.
Nu imi amintesc cum m-au lecuit de asta, dar stiu ca imi spuneau ca de la cladirea din fata (sediul politiei), cineva vede cand le arunc.
Peste niste ani, aveam obiceiul sa arunc feliile de paine cu salam pe care mi le pregatea maica-mea pt scoala. Odata i le-am aruncat in fata, ca tocmai plecase de acasa si s-a nimerit sa fie fix unde aterizau ele.
:))) haios, daca as fi citit inainte de incident mi s-ar fi parut la fel de amuzant, nu stiu de ce atunci am vrut musai sa “indrept” comportamentul “inacceptabil”. M-am gandit apoi, similar analogiei tale, daca intr-o linistita duminica mi-ar fi trantit barbatul o scatoalca fiindca de 9 ani de cand stam impreuna ba ma cearta, ba ma roaga sa nu mai imi las canile de cafea pe sfert baute peste tot pe unde merg in casa: pe masa, biblioteca, in baie, in dulap (mda), pe canapea. Si oricat mi-ar atrage atentia (recunosc ca e f persistent, pur si simplu nu se da batut), fac acelasi lucru nu ca sa-l enervez ci pur si simplu…Clar as trage niste invataminte, insa nu alea pe care dumnealui ar vrea sa le trag. Clar nu mi-as mai lasa canile peste tot, insa asta nu ar fi nicidecum efectul “lectiei” sau al “disciplinarii”.
Deci, dragi parinti, inainte sa sariti cu “educatia”, ganditi-va ce lectii serviti pruncilor vostri. Ei sunt foarte constiinciosi in a primi tot ce le oferiti voi.
cred ca situatia cu baietelul tau a fost foarte dificila, pentru ca facea un lucru greu de tolerat. adica na, sa zicem ca primele 10 dati cand arunca ceva de la etaj reusesti sa treci peste, dar tot vine un moment in care iti dai seama ca treaba asta trebuie sa inceteze si apoi vine un alt moment in care ajungi foarte aproape sa pierzi controlul, oricat de impotriva violentei ai fi.
in situatia ta, cred ca 90% din parinti ar fi plesnit copilul de la prima abatere si restul de 9% de la a doua abatere.
eu nu stiu ce as fi facut. nu cred ca as fi stiut cum sa gestionez treaba asta, asa ca ar fi trebuit sa aleg intre mersul la psiholog si asteptarea momentului in care imi voi pierde controlul.
La 3 ani nu se mai foloseste positive parenting (explicare, ghidare) ci trebuie mers direct pe consecinte. Bine, nu bataie – ci trebuie pusa alternativa: arunci cartea, nu mai ai desert. El va arunca acea carte, de control, dar nu va mai avea desert. Da, e greu.
Nu stiu peste 3 ani, dar sub 3 sigur nu merge ca am incercat eu cu fetita mea si urlete ce-am primit, vai mama mea :-)))
merge si pe la doi,depinde de copil,de problema,de cati nervi intregi mai ai.primele cateva dati trebuie sa te tii tare,dar dupa aia culegi roadele.normal ca urlaaaa,asta e puterea ei acum si stie ca functioneaza de fiecare data.
Explicatiile si ghidarea se folosesc la orice varsta a copilului, din cate stiu. Pana la x ani folosesti ‘positive parenting’ si de acolo 3 incolo ‘negative parenting’? Iarasi, penalizarea o poti folosi la mai toate varstele (si toti o folosim deliberat sau nu), totul e sa o adaptezi: daca la 1 an e o penalizare ca mama se incrunta atunci cand o loveste copilul sau ca il opresti sa arunce jucaria in plasma ta hd sau il opresti sa manance porcarii de pe jos, la 3 ani te gandesti la alte penalizari, numai sa le gasesti pe alea eficiente si cu adevarat educative. Eu nu am gasit solutia aruncatului de pe balcon desi am incercat si explicatii si penalizari (ignorare, ce arunci nu mai primesti, cearta). Degeaba. Nu mancam desert deci asta nu am putut-o folosi.
Liviu: In general copiii nu reactioneaza deloc bine la penalizari: i-am explicat alui meu ca daca arunca cu pietre in parc spre copii, plecam. Bineinteles ca a testat, normal ca am plecat din parc in secunda 2, dupa care a plans o ora pe ceas (s-a culcat plangand practic). Evident ca nu mai arunca pietre fiindca stie ce se intampla, acuma doar le pipaim, eventual ne jucam de-a banii si magazinul. Niciun copil n-o sa stea senin sa se uite cum ii retragi privilegiile insa uneori nu ai de ales. Totul e sa pornesti de la premisa ca micul om intelege explicatiile tale intai (mda, positive parenting) si daca nu, sa gasesti penalizarile alea care sa nu presupuna lovire, injurii, amenintari, santaj emotional (daca nu te imbraci cu tricoul albastru/nu stai intr-un picior/nu te supui nu te mai iubesc/plec in lume/variatiuni pe tema).
Bataia este rupta din Creanga ! Sintagma se regaseste pe undeva prin Amintiri din Copilarie, alaturi de Sf Nicolae care era un instrument de tortura pentru copii nevinovati. Poate ca suna socant dar opera lui Creanga este de evul mediu si ar trebui inlocuita usor, usor, din programa scolara.
Tare, tare de acord cu tot ce spui sunt, si ma bucur ca o spui atat de frumos. Dar, ca si Riri. am citit articolul la care ai pus link si nu mi se pare deloc ca violenta ar fi justificata sau sau recomandata, din contra, vorbeste si el despre consecintele urate pe care le are, inclusiv pe termen lung..
Pe de alta parte, comentariile lasate la articol…alta mancare de peste. Dar ma indoiresc ca oamenii care considera violenta o metoda de disciplinare au citit efectiv, cap-coada, textul,
Domnul din poza, cel care a scris mizeria, e dr?Doctor psiholog?uaaaa…
Mda…Am mai citit o data:tot cah mi se pare articolasul:
– asa e, domnul justifica pornirile violente ale parintilor, intr-o incercare nu de a explica,ci de a-i scuza.
– nu e coerent: nu e de acord cu violenta,dar e scuzata si acceptata pe alocuri( ca societatea,ca stresul…)
– pune problema prost: ca parintii nu sunt monstri.Problema reala pentru mine,si nu numai banuiesc, de fapt sunt copiii si rezultatul educatiei date de parinti,respectiv cu “scatoalca” din cand in cand.Pe mine nu ma intereseaza parintii: daca au probleme cu nervii sa recunoasca si sa faca ceva.Eventual sa mearga la psiholog.Nu la asta!
– nu am gasit nici macar o idee prezentata si argumentata ca un profesionist ce se prezinta.Nu stiu nimic despre el, dar daca e psiholog …ha,ha,ha…,daca e datator cu opinia pe net, e scuzat:atat a putut.Mai nasol e cu ‘publicul’ care e de acord cu el.Dar asta nu ma mira.
O sa comentez si eu acolo.
Nu mi se pare nici mie ca articolul respectiv justifica bataia, ci dimpotriva, si nu cred ca descrie circumstantele ca fiind independente de vointa parintelui, in sensul de “n-am avut incotro si a trebuit sa-mi pocnesc copilul”, ci doar ca fiind comune si nocive, si adevarul e ca sunt si ca trebuie sa invatam sa le gestionam altfel decat cu bataia. Autorul e psiholog si probabil a scris ca si cum ar vorbi cu un pacient, caz in care tonul intelegator ar fi de asteptat.
Pe langa explicatiile din articolul acestui psiholog si argumentele din articolul tau, cred ca dialogul despre bataia copiilor in Romania trebuie sa includa si contextul cultural si sa combata un set de asteptari si prejudecati mostenite din generatie in generatie, cum ar fi, de exemplu, imaginea barbatului “adevarat”, autoritar si dominator, in fata caruia familia sa nu miste-n front, sau a mamei care nu trebuie sa-si educe copiii in modul cel mai dur ca altfel se invata rau (idee despre care a mai scris si Ioana pe blogul ei). Si cred ca e adevarat ca majoritatea acestor oameni nu sunt monstri (altfel ar insemna ca am fost crescuta de monstri, eu si toti prietenii de varsta mea :)), ci doar ca nu au fost invatati sa procedeze mai bine sau sa se defineasca in moduri mai sanatoase, si nu doar la nivel de indivizi ci si de societate. Conteaza foarte mult unde cresti si in ce vremuri, fara ca asta sa constituie neaparat o scuza, mai ales daca realizezi ca faci rau si nu iei masuri sa te indrepti.
Sper sa nu te superi ca ma indepartez putin de topic, dar ma uitam recent la Buletin de Bucuresti, un film care, de altfel, mi-e foarte drag. Si imi vine in minte scena audierii in care Silvia si Radu merg la o judecatoare, incercand sa obtina o anulare rapida a casatoriei lor de forma, iar ea invoca motivul ca “ma bate, din senin ma bate” si judecatoarea raspunde zambitoare “poate ca-l enervezi”, ca si cum asta ar fi o scuza sa-ti bati nevasta. Anii ’80, bataia era motiv de divort doar in cazuri “serioase” lasate cu vanatai si certificat medical, si chiar si atunci femeia era indemnata, chiar presata, sa mai rabde si sa nu strice casa. Cu toate astea, Radu era clar gandit ca un model de barbat bun si dezirabil pentru vremea aceea. Cei carora le plac filmele rusesti poate isi aduc aminte de scena palmei din “Moscova nu crede in lacrimi” (tot din anii ’80) in care, la fel, un protagonist prezentat ca bun si dezirabil isi plesneste partenera pentru ca i se pare ca i-a raspuns obraznic (deh, era femeie de cariera si i se urcase feminismul la cap, isi uitase locul). Oamenii gandeau altfel.
Partea cu bataia nevestei s-a mai schimbat, cea cu bataia copiilor mai are de lucru, din pacate.
Cred ca e nevoie de cat mai mult dialog public pe tema asta, dar cred ca intrebarea nu e numai de ce se intampla acest fenomen, ci si de ce e atat de frecvent, de acceptat, de intalnit in atatea categorii sociale si economice. Clar nu e doar o problema care tine de individ, de stres si de tandara sarita.
Am mai incercat sa postez de pe alt cont, nu stiu daca a intrat comentariul, sa incerc de pe contul de WP.
Corectie: sau a mamei care nu trebuie sa-si educe copiii in modul cel mai dur ca altfel se invata rau – am vrut sa spun “sau a mamei care trebuie sa-si educe copiii in modul cel mai dur ca altfel se invata rau”.
pai aici cred ca e cheia: lumea considera ca e ceva firesc sa mai dai din cand in cand in copil, la fel cum acu 50 de ani era ceva firesc sa mai croiesti din cand in cand nevasta cand isi lua prea mult nas.
si atunci normal ca apar psihologi care spun ca da, exista explicatii.
ca vorbea cineva de alb si negru: nu, imi pare rau. cand e vorba de bataie nu ma intereseaza nuantele.
pentru ca nuantele inseamna ce? ca uneori e ok sa mai dai, se mai intampla, nu?
de cate ori e ok sa-ti bati copilul? 1 data pe luna, 1 data pe saptamana, 1 data pe zi?
asta inseamna abordarea nuantata: sa stabilim totusi cata bataie e ok si cata nu.
Nu mi se pare deloc ca autorul articolului incearca sa scuze bataia. Eu citesc toleranta si incercarea de a schimba mentalitati cu intelegere, nu inversunare.
Discutia in spatiul public referitoare la cat de daunatoare sunt practicile astea (sa nu uitam ca bataia e doar varful icebergului, mai avem abuzul psihologic in manifestari care mai de care mai grotesti) ar trebui condusa mai frecvent de oameni care stiu ce vorbesc. Articolul de care vorbea Liviu e unul de umplutura, scris pe genunchi, fara vreo teza de argumentat. Principalul pacat e ca pica intr-o spirala a nuantarilor (declamatii banale, pseudoreflectii, truisme barbare) pe care mintea parintelui de rand le claseaza intr-un singur fel “exact asa-i cum zice asta: sigur ca nu e ok sa iti bati copilul, dar oameni suntem si iti mai iesi din pepeni ca omu’, mai ales cu tot stresu’ de zi cu zi”. Nasol mesaj, mai ales ca da unda verde ‘accidentelor’ a caror frecventa e absolut arbitrara. E ok pana la un punct sa inmultim vraful de articole parintesti care sa reclame astfel de forme de abuz, dar si mai ok ar fi sa incepem sa vorbim despre ce putem face sa inlocuim bataia. Concret, in limbaj simplu si pe situatii specifice, sa priceapa toata lumea. Un fel de parental skills training daca vreti, si nu pentru parintii mega-interesati, cei cu abonamente la seminarii parintesti de tot felul sau cei cu abonament la Alfie. Nu aceia sunt cei mai probabili abuzatori. Ci parintii cu educatie mai putina si cu posibilitati in consecinte, aia pe care ii vedem in parc aruncand scatoalce din abundenta, tipand, umilindu-si sau ignorandu-si copii. Fata de ei ar trebui sa existe responabilitatea scrierii unor articole solide, bine documentate si cu solutii viabile. Aaa, si cat mai multe, ca sa poata scapa accidental printre articolele breaking news si show-urile cu Simona Senzual si Mikiduta.
De aceea ma bucur ca blogul Printesei e asa de popular: dincolo de faptul ca tonul e mai romantat decat pot eu inghiti (strict chestie de stil personal), reuseste sa scrie post-uri foarte tintite, pe situatii concrete in care face un anger management foarte ok (al ei si al copilei) fara sa aiba “studiile” in spate. Poate-poate, cativa parinti digitali vor pricepe.
1. Imi sare tandara (deh,femeie) si-l iau pe barbat la rost pentru niste chestii, ma mai iau si de mama soacra, ca o pune necuratu’ sa isi bage nasul in discutiile noastre: merit o palma? Doar sunt ‘obraznica’.
2. barbatu’ imi loveste masina in parcare, desi isi bate joc de mine de ani buni ca is varza la parcat. Merita macar o nuia pe spinare?
3. nu sunt ‘femeie de casa’. Ar trebui sa fiu batuta, doar doar imi bag mintile in cap?
Atunci de ce este OK ca un copil sa si-o ia peste gura/fund pentru ca a spart o vaza sau e prea galagios in supermarket? De ce as intra sigur in crize de nervi, as arunca in capul sotului cu orice as gasi la indemana, plus iminentul divort, daca mi-ar scapa ‘una’ de control, dar ar fi normal sa-mi altoiesc copilul sau sa-l fac nesimtit si tampit doar pentru ca el, sarmanu’, nu poate divorta si nici nu-mi poate sparge oala grea de fonta in cap?
Io nu mai sunt inversunata,sunt chiar trista.Ca victima a mamei mele vesnic stresata si nemultumita, ca mama de copil care va trai langa alti copii educati cu bataia,ca martor al unor copii victime ale abuzurilor si indiferentei parintilor.
Nu am mai comentat la articolul domnului.Mi-am dat seama ca nu are rost.Lui i-as da prea multa importanta,iar parintii isi vor schimba mentalitati,atitudini,stari doar daca vor ei,nu daca le zice cineva pe net.Prefer sa tin aproape de oamenii care impartasesc idei care ma lumineaza, in care ma regasesc si care ma completeaza.
De acord cu anonimul: cursuri,tata, pentru parinti…nervosi,neinspirati.
Sunt si carti cu solutii,da’ cine sa le citeasca?Uite vin eu cu un exemplu dintr-o carte: gigel de 3 ani nu vrea sa se incalte.Ma-sa ii arde o palmuta si-i porunceste sa-si puna pantofii?Nuuuu:) Mama isi pune nervii in cui si-i spune lui gigel cel mititel: ce zici,crezi ca daca iti pui pantofii astia o sa poti topai ca un iepure pana la masina?Poate merge,poate nu.Merita incercat.Hai sa lasam scuzele cu stresul.Copiii chiar n-au nici o vina ca au plonjat in viata ta,mai parinte.
Foarte bine scris, foarte bune cele doua scenarii! Pacat de acei parinti/bunici care isi varsa nervii pe copii.
Putin offtopic sau poate nu, din acelasi registru de discurs fara continut, care se vrea inteligent si educativ, este postul lui Maruta, Scrisoare catre gay. Post care e foarte popular si shareuit peste tot, fara ca nimeni sa se intrebe ce zice prostul asta aici si de ce se crede asa destept ca el nu MAI uraste gay-i. Tipul de care zici tu, manifesta intelegere pentru violenta asupra copiilor (apropos, recomand asta http://teleleu.eu/parintii-din-romania-nu-si-bat-copiii/ vis a vis de subiect) iar Mandruta zice ca nu mai face misto de gay pentru ca au parinti si ca ei se imbraca strident pentru ca sunt copii ai durerii.
Apoi ma gandesc ca ma agit aiurea, de ce nu fac si eu un blog in care sa scriu destept despre cat de prosti sunt toti astia, sa fiu si eu celebra si sa ma shareuiasca lumea ca am ceva de zis.
Anyway, ma bag in seama ca procrastinez, dar eram curioasa daca ai citit articolul si ce parere ai despre el, pentru ca in general ai pareri pertinente.
da, si eu am avut cam aceeasi senzatie cand am citit scrisoara aia a lui Mandruta, anume ca motivele nu sunt tocmai cele mai potrivite – razbate de-acolo un fel de superioritate, de condescendenta, un fel de mila superioara.
dar pe mine ma enerveaza Mandruta din oficiu, imi pare un fel de papagal, asa ca poate sunt biased.
multumesc pt link, stiam si eu de bumbut dar nu urmaream. cutremurator ce scrie acolo, si in acelasi timp complet nesurprinzator. cam asta e Romania profunda.